Deci plec

Gata, m-am hotărât. De luni plec în Danemarca. Mai exact, plec să muncesc în Danemarca. Plec fiindcă mi-e foarte greu aici, plec fiindcă sper să găsesc ceva mai bun, plec fiindcă îmi sunt datoare să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a-mi fi mai bine. Greu mi-a fost să mă hotărăsc, dar şi mai greu mi-ar fi fost dacă aş fi rămas în continuare şi aş fi avut parte numai de stres şi de griji.

Şi cu toate că eu eram aia tare şi curajoasă şi o încurajam pe mama că va fi bine, când i-am zis şefului luni dimineaţă că plec m-a buşit plânsul. Dar un plâns din ăla de disperare că a trebuit să recurg la o soluţie oarecum extremă, că am făcut o facultate şi nu-mi pot construi o carieră în ţara mea şi că voi fi singură într-o ţară străină.

Îmi va fi greu să mă despart de cei dragi, unde mai pui că vine sora mea în august din Cipru şi nu mă găseşte acasă, deci nu o mai văd iar cu anii. Îmi va fi dor şi de blog, dar mai ales de prietenii pe care mi i-am făcut prin intermediul lui, nu ştiu când voi avea acces la internet pentru a putea comunica din nou cu ei.

Sper din tot sufletul să fie bine, să rezist măcar pe perioada contractului, să am ce munci ca să nu mă fi dus degeaba şi multe altele. Şi nu sunt slabă de înger, nici nu mi-e frică de lucruri noi, dar parcă tot simt un gol în stomac când ştiu că plec. Şi îmi pierd vocea şi îmi dau lacrimile de fiecare dată când anunţ pe câte cineva că plec.