Frica de avion

Întotdeauna am zis că nu voi călători în viața mea cu avionul. Îl asociam mereu cu frica mea de înălțime și juram că eu n-am să pun nicicând piciorul în avion. Preferam de o mie de ori să merg zeci de ore cu autocarul (deși nu e foarte confortabil) decât să fiu nevoită să urc în mașina zburătoare. Da, da…… Eu și ținutul de cuvânt – baba și mitraliera. Ce m-a făcut totuși să mă întorc la 180 de grade a fost plecarea în Danemarca. Trebuia să fiu în mai puțin de două săptămâni acolo așa că asta era varianta cea mai rapidă. Tipul care a intermediat contractul voia neapărat confirmarea biletului de avion așa că nu mai aveam timp să stau să caut vreun autocar cu care să ajung acolo; cred că ar fi trebuit să fie mai multe, nu cred să fie unul direct Iași – Copenhaga.

Așa că, într-o duminică seara, pe la vreo 7 jumătate, plec de acasă împreună cu alți doi tipi, spre București. Avionul era la 6.20 dimineața, noi trebuia să ne prezentăm la check-in cu două ore mai devreme, așa că ne-am petrecut noaptea pe drum. Când au venit să mă ia de acasă bașca că nu erau numai ei doi și șoferul mai era și nevasta șoferului, s-o fi temând că-l pierde pe drum. Așa că ne-am înghesuit toți trei în spate și dă-i bătăi spre București. Ajungem în aeroport pe la 2 noaptea și staaaaaaaaaai și-așteaptă să se facă 4. Eram super obosită că nu dormisem toată noaptea plus că nici celelalte nopți nu prea închisesem vreun ochi, îndoită de șale și de toate cele că nu avusesem o poziție prea confortabilă în mașină și pe deasupra terorizată cu gândul la întâlnirea cu nenea avionul, ce mai, eram de poveste. Îmi venea să mă lungesc pe scaunele din sala de așteptare și să dorm acolo.

Bate ceasul de 4.20 într-un final mult așteptat și ne prezentăm la ghișeu. Ne ia bagajele, ne dă biletele cu locurile și mă trezesc că trebuie să călătoresc singură. Nici unul din noi nu aveam locuri apropiate unul de celălalt. M-aș fi simțit mult mai bine să știu că am pe cineva alături dacă mi se face rău sau alte dandanale. În fine, vine momentul îmbarcării, trecem prin punctul de control, mă pun ăia să mă descalț că aveam cizme, mi-am luat apoi toate sarsanalele și am ieșit afară undea ne-am urcat într-un autobuz care trebuia să ne lase plocon la avion. A naibii autobuz mi se părea că nu mai pleacă. Panica creștea, mă gândeam cine m-o fi pus să vreau avion, pleacă nene odată că intru în sevraj. Într-un târziu pleacă, era un nene întârziat și de asta a durat atât de mult, și mă trezesc la scara avionului. Ei, Jasmin, acu-i acu, să te văz fată pe unde scoți cămeșa. Mi-am luat frumușel inima în dinți, am urcat, mi-am găsit locul, mi-am aranjat bagajul și m-am așezat pe scaun cu o grămadă de noduri în gât; cred că nici la dentist nu mi-a fost așa de frică. Vin stewardesele, ne roagă să ne punem centurile, zice nenea pilotul nu-știu-ce prin microfon și gata… avionul începe să se miște (pfui și acum îmi tremură inima în mine când îmi amintesc). Și înaintează avionul pe pistă, prinde viteză și numai ce văd că urcă. În momentul acela am simțit un maaaaaaaare gol în stomac și mi se părea că toate fluidele din corp mi se urcă în cap. Mă rugam să fie bine, să nu vomit sau mai știu eu ce alte năzbâtii, dar a trecut repede și mi-am revenit. Și apoi am realizat ce plăcut e. Îmi plăcea și când se înclina pe o parte într-un unghi amețitor și când erau mici turbulențe. Ce mai, parcă zburam de o viață. Ba chiar am și dormit puțin. Se evaporaseră și panica și grijile, acum eram în al nouălea cer. La propriu și la figurat.

Am aterizat la Budapesta (era o cursă cu escală) și dă-i alergătură prin aeroport că era lung a naibii să ajungem la terminalul unde ne aștepta legătura pentru Copenhaga. Când să trec de filtru altă trăsnaie: a început să țiuie măgăoaia. Super tare: dacă nu-i una îi ailaltă, scap de dracu, dau de ta-su. Vine o tanti, mă controlează cu un detector de matale, dar cred că era stricat că țiuia în continuu. Lumea se uita la mine ca la circ, cred că-și închipuiau că voiam să arunc  în aer tot aeroportul. Văzând că nu-i bună scula mă ia tanti la pipăit; după ce m-a luat la puricat și a văzut că nu-s periculoasă, m-a lăsat să trec. Ajungem și în sala de așteptare și acolo ne întâlnim cu niște neni din ăștia mai negricioși așa, “mujahedini” le spuneau tipii cu care eram. Era unul mare, burduhănos și unul mic de statură și subțirel și o femeie, soția lu ăla micu cred, o femeie frumoasă, dar frumoasă rău, îmbrăcată în negru și cu părul ascuns sub veșminte. Și să vezi ce mi-o alinta și mi-o pupa de parcă se temea că n-o mai vede niciodată. Mie, fomeie fricoasă, și începe să mi se învârtă morișca din creieraș: No, să vezi că ăștia-s talibani și vor să deturneze avionul. Lume multă, diverse nații, împușcă mai mulți iepuri dintr-un foc și face pagube la mai multe popoare deodată. Acuma ăla micu ori și-a luat nevasta cu el ca să moară amândoi deodată și așa să fie numai a lui ori a luat-o ca să fie mai credibil și să aibă lumea încredere să se urce în avion. Acuma poate oamenii săracii n-aveau nici în clin, nici în mânecă cu nimeni, erau numai niște simpli călători, dar mintea obosită multe poate să scornească.

Urcăm în avion, “mujahedinii” erau cu două rânduri de scaune mai în față, eu, geană pe ei să văd ce fac. Uitasem și de avion și de zbor și de toate alea. Trec zece minute, trec douăzeci, treizeci, totul bine și frumos. Eu… din ce în ce mai obosită, nu dormisem de mai bine de 24 de ore; ochii mi se închideau, capul mi-era greu și… am adormit. Și nu trece mult și se zguduie avionul din toate încheieturile. Pfui, mi-a sărit și somn și tot; nu mai zic de sperietură. Pare-se erau niscaiva turbulențe, dar eu tot nu m-am liniștit prea tare. Măi și taman în momentul ăla mi se ridică mujahedinu’ ăl mare și-i face loc lu ăla micu să iasă. Mi-a sărit inima din piept, îl și vedeam cu ag-ul la purtător amenințând pe toată lumea. Dar nenea s-a dus cu treabă ca tot omul, a revenit și-a reluat locul și după aia a fost liniște și pace. Am ajuns în Copenhaga cu bine, iar apoi am luat trenul pentru Odense unde trebuia să ia sfârșit călătoria noastră.

Totul e bine când se termină cu bine. Am ajuns cu bine la destinație, mi-am învins și frica de avion, ba chiar a început să-mi și placă. Deci care mai aveți vreo excursie de făcut și aveți nevoie de un partener de zbor să știți că vă însoțesc cu foarte mare plăcere.