Feeds:
Articole
Comentarii

Hello, hello!

Back again!🙂
Nu-ș pentru cât timp că pe mine greu m-apucă, repede mă lasă. Dar fiindcă tot revenii, să vă mai zic câte ceva despre moi: eu mi-s bine, sănătoasă, tot prin Danemarcia (cum îi place unui prieten să-i zică). Am început și cursurile de daneză, deși dacă ar fi fost dupe mintea mea n-aș fi făcut-o niciodată, dar de, dacă-i musai cu plăcere. Ca să dau un exemplu despre ce trebuie să învăț postez un fragment din una din cărțile recomandate de profesor (cică e pentru cel mai mic nivel):

Inge læger telefon – røret på. Hun ser hen på bordet. Der står to tallerkener og to glas. En flaske rødvin står midt på bordet. To lys er tændt. Og der er blomster i en vase. Det er et pænt bord. Inge ser på maden. Den er kold nu. Måske skal hun varme den igen. Hun tager maden og sæter den i ovnen. Det er lammekød. Per elsker lammekød. Det er det bedste, han kan få.

Ați înțeles tot? Boooon, că eu încă nu. Plus că mai am o problemă, și anume pronunția. Au ăștia un fel de a pronunța și de a scurta cuvintele de te ia durerea de cap. Dacă în scris mai știu câte ceva, la citit m-ai pierdut de tot. Important e că am învățat să salut și să spun mulțumesc, cu plăcere și alte mici nimicuri, am învățat numerele, așa că acum dacă merg în supermarket știu ce vrea tanti aia de la mine, m-am obișnuit și cu banii lor (coroanele daneze), cu bancnotele, monezile. În primele săptămâni aveam portofelul doldora de monezi fiindcă nu eram obișnuită cu ele, nu știam ce și cât trebuie să dau și nici nu puteam să pun teancul de monezi pe tejghea și să o invit pe tanti să-și ia ce-i trebe așa că dădeam numai bancnote și primeam monezi la greu; iar la ei cea mai mică bancnotă e de 50 de coroane, deci ce era mai mic era reprezentat numai de monezi, de 20, 10, 5, 2 sau 1 coroană și 50 de øre, subdiviziunea coroanei.

De țară nu mi s-a făcut dor încă, așa că anul ăsta nu mă grăbesc să o vizitez, poate în anul ce vine.

Ce nu-mi place deloc e că n-am ce citi. Cele trei cărți pe care le-am avut cu mine le-am epuizat deja, în engleză am încercat de vreo două ori să citesc (când eram în țară), dar mi-am pierdut răbdarea fiindcă la fiecare cuvânt nou trebuia să cercetez dicționarul și e a naibii de obositoare treaba asta. Ar mai fi varianta cărților online, dar una e să răsfoiești paginile cu mâna ta și alta să buchisești monitorul, iar rândurile să-ți joace în fața ochilor de fiecare dată când învârți de mouse. Cred că până la urmă am să încerc să citesc în engleză, poate așa învăț mai bine și limba.

De câteva zile am descoperit o melodie nouă, care aparține celor de la The Carpenters, și mi place la nebunie:

Voi ce mai faceți, ce mai ziceți? V-a fost dor de mine?😉

Viaţa omului

”Dumnezeu a creat măgarul…

Şi îi spuse acestuia:

– Tu ești un măgar. Tu vei munci necontenit de dimineața până seara și vei căra greutăți pe spatele tău. Vei mânca numai iarbă și nu vei fi prea inteligent. Vei trăi 50 de ani.

La care spuse măgarul:

– 50 de ani, o astfel de viață, e mult prea mult. Dă-mi, te rog, maxim 30 de ani.

Și așa se făcu.

Apoi Dumnezeu a creat câinele…

Şi îi spuse acestuia:

– Tu ești un câine. Tu vei păzi bunurile omului și vei fi cel mai apropiat prieten al său. Vei mânca ceea ce rămâne de la masa omului și vei trăi 25 de ani.

Câinele răspunse:

– Doamne, 25 de ani o astfel de viață este mult prea mult. Te rog, nu mai mult de 10 de ani.

Și așa a și fost.

Apoi Dumnezeu a creat maimuța…

Şi îi spuse acesteia:

– Tu ești o maimuță. Vei sări din copac în copac și te vei comporta ca un idiot. Vei fi amuzantă și așa va trebui să trăiești până la 20 de ani.

Maimuța vorbi:

– Doamne, 20 de ani să fiu clovnul oamenilor e prea mult. Te rog să nu-mi dai mai mult de 10 ani.

Și așa a și fost.

În sfârșit Dumnezeu a creat omul.

Și îi vorbi astfel:

– Tu ești un om, singura vietate rațională care va locui pe pământ. Cu ajutorul inteligenței tale vei ști să te folosești de celelalte creaturi de pe pământ. Vei stăpâni pământul și vei trăi 20 de ani.

La care omul spuse:

– Doamne, să fii om 20 de ani nu este de-ajuns. Dă-mi, te rog, cei 20 de ani pe care i-a refuzat măgarul, cei 15 ani ai câinelui și cei 10 ani ai maimuței.

Și Dumnezeu avu grijă…

… ca omul să muncească 20 de ani ca un măgar de dimineața până seara și să aibă multe greutăți de cărat.

… apoi va avea copii și va trăi 15 ani ca un câine, având grijă de casă și mâncând ce rămâne de la restul familiei.

… apoi, la adânci bătrâneți, va trăi 10 ani ca o maimuță, comportându-se ca un idiot și amuzându-și nepoții.”

(Povestire primită pe mail)

Frica de avion

Întotdeauna am zis că nu voi călători în viața mea cu avionul. Îl asociam mereu cu frica mea de înălțime și juram că eu n-am să pun nicicând piciorul în avion. Preferam de o mie de ori să merg zeci de ore cu autocarul (deși nu e foarte confortabil) decât să fiu nevoită să urc în mașina zburătoare. Da, da…… Eu și ținutul de cuvânt – baba și mitraliera. Ce m-a făcut totuși să mă întorc la 180 de grade a fost plecarea în Danemarca. Trebuia să fiu în mai puțin de două săptămâni acolo așa că asta era varianta cea mai rapidă. Tipul care a intermediat contractul voia neapărat confirmarea biletului de avion așa că nu mai aveam timp să stau să caut vreun autocar cu care să ajung acolo; cred că ar fi trebuit să fie mai multe, nu cred să fie unul direct Iași – Copenhaga.

Așa că, într-o duminică seara, pe la vreo 7 jumătate, plec de acasă împreună cu alți doi tipi, spre București. Avionul era la 6.20 dimineața, noi trebuia să ne prezentăm la check-in cu două ore mai devreme, așa că ne-am petrecut noaptea pe drum. Când au venit să mă ia de acasă bașca că nu erau numai ei doi și șoferul mai era și nevasta șoferului, s-o fi temând că-l pierde pe drum. Așa că ne-am înghesuit toți trei în spate și dă-i bătăi spre București. Ajungem în aeroport pe la 2 noaptea și staaaaaaaaaai și-așteaptă să se facă 4. Eram super obosită că nu dormisem toată noaptea plus că nici celelalte nopți nu prea închisesem vreun ochi, îndoită de șale și de toate cele că nu avusesem o poziție prea confortabilă în mașină și pe deasupra terorizată cu gândul la întâlnirea cu nenea avionul, ce mai, eram de poveste. Îmi venea să mă lungesc pe scaunele din sala de așteptare și să dorm acolo.

Bate ceasul de 4.20 într-un final mult așteptat și ne prezentăm la ghișeu. Ne ia bagajele, ne dă biletele cu locurile și mă trezesc că trebuie să călătoresc singură. Nici unul din noi nu aveam locuri apropiate unul de celălalt. M-aș fi simțit mult mai bine să știu că am pe cineva alături dacă mi se face rău sau alte dandanale. În fine, vine momentul îmbarcării, trecem prin punctul de control, mă pun ăia să mă descalț că aveam cizme, mi-am luat apoi toate sarsanalele și am ieșit afară undea ne-am urcat într-un autobuz care trebuia să ne lase plocon la avion. A naibii autobuz mi se părea că nu mai pleacă. Panica creștea, mă gândeam cine m-o fi pus să vreau avion, pleacă nene odată că intru în sevraj. Într-un târziu pleacă, era un nene întârziat și de asta a durat atât de mult, și mă trezesc la scara avionului. Ei, Jasmin, acu-i acu, să te văz fată pe unde scoți cămeșa. Mi-am luat frumușel inima în dinți, am urcat, mi-am găsit locul, mi-am aranjat bagajul și m-am așezat pe scaun cu o grămadă de noduri în gât; cred că nici la dentist nu mi-a fost așa de frică. Vin stewardesele, ne roagă să ne punem centurile, zice nenea pilotul nu-știu-ce prin microfon și gata… avionul începe să se miște (pfui și acum îmi tremură inima în mine când îmi amintesc). Și înaintează avionul pe pistă, prinde viteză și numai ce văd că urcă. În momentul acela am simțit un maaaaaaaare gol în stomac și mi se părea că toate fluidele din corp mi se urcă în cap. Mă rugam să fie bine, să nu vomit sau mai știu eu ce alte năzbâtii, dar a trecut repede și mi-am revenit. Și apoi am realizat ce plăcut e. Îmi plăcea și când se înclina pe o parte într-un unghi amețitor și când erau mici turbulențe. Ce mai, parcă zburam de o viață. Ba chiar am și dormit puțin. Se evaporaseră și panica și grijile, acum eram în al nouălea cer. La propriu și la figurat.

Am aterizat la Budapesta (era o cursă cu escală) și dă-i alergătură prin aeroport că era lung a naibii să ajungem la terminalul unde ne aștepta legătura pentru Copenhaga. Când să trec de filtru altă trăsnaie: a început să țiuie măgăoaia. Super tare: dacă nu-i una îi ailaltă, scap de dracu, dau de ta-su. Vine o tanti, mă controlează cu un detector de matale, dar cred că era stricat că țiuia în continuu. Lumea se uita la mine ca la circ, cred că-și închipuiau că voiam să arunc  în aer tot aeroportul. Văzând că nu-i bună scula mă ia tanti la pipăit; după ce m-a luat la puricat și a văzut că nu-s periculoasă, m-a lăsat să trec. Ajungem și în sala de așteptare și acolo ne întâlnim cu niște neni din ăștia mai negricioși așa, „mujahedini” le spuneau tipii cu care eram. Era unul mare, burduhănos și unul mic de statură și subțirel și o femeie, soția lu ăla micu cred, o femeie frumoasă, dar frumoasă rău, îmbrăcată în negru și cu părul ascuns sub veșminte. Și să vezi ce mi-o alinta și mi-o pupa de parcă se temea că n-o mai vede niciodată. Mie, fomeie fricoasă, și începe să mi se învârtă morișca din creieraș: No, să vezi că ăștia-s talibani și vor să deturneze avionul. Lume multă, diverse nații, împușcă mai mulți iepuri dintr-un foc și face pagube la mai multe popoare deodată. Acuma ăla micu ori și-a luat nevasta cu el ca să moară amândoi deodată și așa să fie numai a lui ori a luat-o ca să fie mai credibil și să aibă lumea încredere să se urce în avion. Acuma poate oamenii săracii n-aveau nici în clin, nici în mânecă cu nimeni, erau numai niște simpli călători, dar mintea obosită multe poate să scornească.

Urcăm în avion, „mujahedinii” erau cu două rânduri de scaune mai în față, eu, geană pe ei să văd ce fac. Uitasem și de avion și de zbor și de toate alea. Trec zece minute, trec douăzeci, treizeci, totul bine și frumos. Eu… din ce în ce mai obosită, nu dormisem de mai bine de 24 de ore; ochii mi se închideau, capul mi-era greu și… am adormit. Și nu trece mult și se zguduie avionul din toate încheieturile. Pfui, mi-a sărit și somn și tot; nu mai zic de sperietură. Pare-se erau niscaiva turbulențe, dar eu tot nu m-am liniștit prea tare. Măi și taman în momentul ăla mi se ridică mujahedinu’ ăl mare și-i face loc lu ăla micu să iasă. Mi-a sărit inima din piept, îl și vedeam cu ag-ul la purtător amenințând pe toată lumea. Dar nenea s-a dus cu treabă ca tot omul, a revenit și-a reluat locul și după aia a fost liniște și pace. Am ajuns în Copenhaga cu bine, iar apoi am luat trenul pentru Odense unde trebuia să ia sfârșit călătoria noastră.

Totul e bine când se termină cu bine. Am ajuns cu bine la destinație, mi-am învins și frica de avion, ba chiar a început să-mi și placă. Deci care mai aveți vreo excursie de făcut și aveți nevoie de un partener de zbor să știți că vă însoțesc cu foarte mare plăcere.

Paşte Fericit!

Vă doresc să aveți parte de sărbători fericite alături de cei dragi,
multă sănătate și multe bucurii.

Hristos A Înviat!

Moamăăăăăă, câta bucurie pe capul meu.

Prin urmare, subsemnata Jasmin, deportată din motive motivate pe undeva prin țările nordice și conectată printr-o minune minunată la mirifica rețea internaută, raportează:

Am ajuns cu bine în Danemarca, am început deja munca de miercuri dimineață. Lucrez la o fermă de porci, la sectorul de maternitate, am grijă de purceluși, le dau de mâncare, îi tratez, le fac curat. Nu e foarte greu, dar e o muncă puțin mai solicitantă față de ce făceam eu înainte. Acum încerc să mă obișnuiesc și cu traiul departe de casă, trebuie să învăț să mă descurc singură și cu casa și cu cheltuieli, dar puțin câte puțin trec eu peste toate.

Fermierul la care lucrez e foarte de treabă, are răbdare cu mine să mă învețe tot ce e nevoie și a făcut tot posibilul să am toate condițiile în locul în care sunt cazată. Chiar mi-a luat și un laptop și a fost de acord ca eu să i-l plătesc în rate începând cu al doilea salar; el a fost cu ideea fiindcă știa că am conexiune wireless în locul unde sunt cazată și după patru zile l-a și cumpărat. Deci sunt și oameni capabili să ajute necondiționat, dar mai ales să aibă încredere în cei din jurul lor.

Sper să am timp să mă ocup și de blog și să pot comunica mai des cu prietenii mei virtuali. Parcă am lipsit trei ani așa de în urmă mă simt. Dar sper să recuperez repede și să mă pun la curent cu toate noutățile.

Îmi pare foarte bine că v-am regăsit. Vă pupă și vă trimite un gând bun de la mare depărtare,
Jasmin

Deci plec

Gata, m-am hotărât. De luni plec în Danemarca. Mai exact, plec să muncesc în Danemarca. Plec fiindcă mi-e foarte greu aici, plec fiindcă sper să găsesc ceva mai bun, plec fiindcă îmi sunt datoare să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a-mi fi mai bine. Greu mi-a fost să mă hotărăsc, dar şi mai greu mi-ar fi fost dacă aş fi rămas în continuare şi aş fi avut parte numai de stres şi de griji.

Şi cu toate că eu eram aia tare şi curajoasă şi o încurajam pe mama că va fi bine, când i-am zis şefului luni dimineaţă că plec m-a buşit plânsul. Dar un plâns din ăla de disperare că a trebuit să recurg la o soluţie oarecum extremă, că am făcut o facultate şi nu-mi pot construi o carieră în ţara mea şi că voi fi singură într-o ţară străină.

Îmi va fi greu să mă despart de cei dragi, unde mai pui că vine sora mea în august din Cipru şi nu mă găseşte acasă, deci nu o mai văd iar cu anii. Îmi va fi dor şi de blog, dar mai ales de prietenii pe care mi i-am făcut prin intermediul lui, nu ştiu când voi avea acces la internet pentru a putea comunica din nou cu ei.

Sper din tot sufletul să fie bine, să rezist măcar pe perioada contractului, să am ce munci ca să nu mă fi dus degeaba şi multe altele. Şi nu sunt slabă de înger, nici nu mi-e frică de lucruri noi, dar parcă tot simt un gol în stomac când ştiu că plec. Şi îmi pierd vocea şi îmi dau lacrimile de fiecare dată când anunţ pe câte cineva că plec.

Fătuca şturlubatică şi bătăuşă, aka Ionela Creangă m-a pus iar la treabă şi m-a cadorisit nu cu una, ci cu două lepşe, cică să-mi ajungă. Aşadar, trebuie să scriu despre durerile copilăriei şi despre beţii; nu prea se pupă cele două, dar nu prea am avut timp să le tratez când trebuia.

Prima leapşă nu va trata durerile mele, aşa cum ar fi fost de aşteptat, fiindcă sincer nu prea îmi amintesc momentele când am avut parte de aşa ceva. No, acum să nu credeţi că am fost cel mai cuminte copil de pe pământ, dar rezultatul boacănelor mele se transpunea mai ales asupra celorlalţi şi nu asupra mea. Bunăoară îmi amintesc perfect tot ce-a pătimit săraca sor-mea din cauza mea. Prima ispravă de gen se petrecea într-o iarnă, noi două eram la săniuş, pârtia era în curtea şcolii, cine mă cunoaşte ştie de şcoala cea veche din intersecţie, acuma nu mai e săraca, au demolat-o, cică vrea să facă primarele cel mai modern cămin cultural din România, numai că a uitat să specifice data începerii lucrărilor şi tot aşteaptă lumea de vreo cinci ani să vadă minunea (cred că nici n-or s-o mai vadă). După cum spuneam eram la săniuş, pârtie bună, era un deal cu o pantă destul de mare, lăţime utilă cam 30 de metri, loc berechet; cred că toţi copii din sat veneau la pârtia aia, se creau multe şiruri, erau şi locuri mai abrupte şi mai domoale. Noi două am căutat un loc cu panta mai mică şi dă-i bătăi. Uitai să spui că la baza pârtiei erau plantaţi pini, iar la o margine de gard era înfiptă în pământ, oblic, o ţeavă scurtă de vreo treizeci de cm cu diamentru de vreo 5cm. Şi cum am făcut cum am dres, pe drumul de coborâre, după ce prinsese sania viteză, ne-am înfipt amândouă taman în ţeava aia. Acum că ar fi intrat sania nu era problemă, dar s-a nimerit să fie şi piciorul soră-mii. Şi dă-i bocete; nu ştiam cum s-o mai opresc. Îmi era şi milă de ea, dar nici nu mi-aş fi întrerupt distracţia. Aşa că i-am zis să meargă acasă şi vin şi eu repede, mai stau numai olecuţă (minte de copil prost, în loc să mă duc cu ea, am lăsat-o să plece singură cu piciorul betegit). Când am ajuns apoi acasă am găsit-o bine, n-o mai durea nimic, probabil nu se lovise tare, fusese numai sperietura de moment. Dar eu îmi aduc aminte şi în ziua de azi şi îmi pare rău că n-am făcut mai mult atunci pentru ea.

A doua ispravă era într-o vară, cu o zi înainte de ziua de naştere a soră-mii. Eu aveam vreo 8 ani, ea vreo 4 cred, nu mai ştiu exact. Ne jucam în curte la bunici, curtea betonată toată, noi stăteam pe o pătură în mijlocul curţii. Deodată, ce-i trăsneşte lu mândra ăi’ mai mare. Ia să ne jucăm noi de-a calul şi călăreţul. Mă aşez io frumuşel în patru labe, îi zic soră-mii să se urce în spatele meu şi dă-i hârjoană. Numai că sor-mea nu s-a ţinut bine şi a picat… direct în nas. Şi dă-i bocete şi acolo, şi-a zgâriat nasul rău, colac peste pupăză atunci venea şi tata de la deal, de pe la munci agricole. Şi mi-a cam făcut perdaful. Dar am scăpat ieftin că mi-a luat bunicul apărarea cum că îi plăcuse şi lu aia mică. Şi săraca soră-mea de ziua ei a umblat cu nasul spart de se mirau toţi cei care au venit la patron.

Cam asta îmi aduc aminte de prin copilărie. Dar cine spune că dureri poţi să ai numai în copilărie? Că tot am fost scutită atunci, le trag acum când îs ditamai omul. Exemplu… Mă duceam într-o iarnă (era noapte şi un viscol puternic) acasă cu maică-mea. Noi stăm la casă şi de unde ne lăsa autobuzul trebuia să mai mergem pe jos vreun kilometru şi jumătate. Mi se făcuse frig aşa că am vrut să-mi pun gluga în cap. Tot mergând cu capul în jos şi chinuindu-mă cu mâinile pe sus am închis şi ochii (de ce nu ştiu nici eu aşa că nu mă întrebaţi) şi mă tot chinuiam să leg încăpăţânata de glugă. Cum-necum am ajuns de pe partea stângă a străzii pe partea dreaptă (noroc că nu trecea nici o maşină că mă buşea de nu mă vedeam) şi simt deodată că mă împiedic de ceva. Am deschis ochii fix în momentul în care aterizam în şant (menţionez că şanţul avea un metru adâncime, era din beton şi avea şi o porţiune mică ca un fel de trotuar la partea superioară, aia de care m-am împiedicat eu). Să vezi ce durere am tras că am picat fix în genunchi (amândoi) în betonul ăla şi nu mă mai puteam urni din loc. Taman atunci se-ntoarce şi maică-mea şi vede că odrasla nu-i şi-ncepe să strige (v-am zis că era viscol de nu se vedea nimic) şi-aude un geamăt de undeva de jos. S-a chinuit săraca o gramadă să mă scoată de acolo că mă dureau aşa de tare picioarele… Acum îmi vine să râd când îmi aduc aminte, dar numai eu ştiu ce am tras atunci.

Cu a doua leapşă mi-a fost mai uşor fiindcă am vorbit despre subiect cu câteva săptămâni în urmă. Aşadar, leapşa beţivă o găsiţi aici.