Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2009

Acum un an, într-o superbă zi de august (mai exact 30 august 2008) doi tineri frumoşi – Andreea şi Ciprian – îşi uneau destinele.

Andreea & Ciprian Andreea & Ciprian Andreea & Ciprian Andreea & Ciprian Andreea & Ciprian

Înconjuraţi de naşi, de familie, de rude, de prieteni şi-au jurat unul altuia ca se vor iubi mereu, că se vor respecta unul pe altul şi că se vor ajuta la bine şi la rău pentru tot restul vieţii lor.

Cununia civila Cununia religioasa Andreea & Ciprian & nasii Andreea & Ciprian

Şi au făcut o petrecere frumoasă, unde s-a mâncat, s-a băut, s-a dansat şi s-a cântat până dimineaţa.

Dansul mirilor Andreea Brasoveanca Dans

Astăzi împlinesc un an de la fericitul eveniment şi, pentru că ei sunt plecaţi în Cipru de câteva luni, aş dori să le transmit urările mele de bine prin intermediul acestui blog:

„Andreea şi Ciprian, dragă surioară şi dragă cumnăţele,
în această zi atât de specială şi de importantă pentru voi,
vă urez să aveţi o căsnicie minunată, plină de momente frumoase şi să vă bucuraţi de copii sănătoşi, frumoşi şi deştepţi. Să fiţi mereu împreună şi să vă iubiţi peste ani şi ani la fel de mult ca în prima zi.

Mi-aş fi dorit foarte mult să vă fiu alături în aceste clipe minunate. Îmi este tare dor de voi şi de-abia aştept să vă întoarceţi acasă.”

Eu, Andreea, Ciprian & nasii Mama, Andreea & Ciprian

De asemenea, aş vrea să-i felicit şi pe naşii de cununie ai Andreei şi ai lui Ciprian care, în aceeaşi zi cu finii lor, sărbătoresc 6 ani de căsătorie, urându-le viaţă lungă şi fericită alături de băieţelul lor.

Anunțuri

Read Full Post »

Citeam astăzi la Dono un post referitor la nesimţirea şi indiferenţa service-urilor şi a firmelor de asigurări şi asta mi-a provocat furnicături la degete să scriu şi eu ce-am păţit cu o mare bancă care este, şi anume Credit Europe Bank.

Trec peste faptul că anul trecut când am contractat un credit la ei m-au întors şi m-au sucit de vreo mie de ori şi a trebuit să aştept mai bine de o lună până să-mi dea banii de a trebuit să împrumut de prin alte părţi să-mi rezolv treburile.

Ieri mă sună o tanti de la sus-numita bancă să-mi aducă la cunoştinţă că nu mi-am plătit rata.
– Dar am plătit rata, îi zic, am chitanţa acasă, dacă vreţi dau un telefon şi vă zic exact cum, când, unde am plătit…
– A nu, zice, mai aveţi o diferenţă.
– Păi aşa ziceţi că era să fac infarct p-acilea. Ce diferenţă este?
– Păi staţi un pic să verific că se schimbă soldul de la zi la zi…
(şi stai şi-aşteaptă în telefon până se scarpină ea că nu avusese măcar bunul simţ să verifice înainte de a da telefon. În fine…)
– Ştiţi, aveţi de plătit o diferenţă de 0,16 euro
– ………?……….?……….?………..Cât? Păi şi-aşa trebuie să plătesc următoarea rată pe 1 septembrie, plătesc atunci şi diferenţa.
– Nu că dacă nu o achitaţi în decurs de 30 de zile veţi fi înregistrată la biroul de credite.
– Doamnă dar sunt 16 cenţi. Nu e nici măcar 1 ron.
– Da, vă înţeleg, dar astea sunt regulile. Puteţi depune 1 euro şi atunci datoria se va şterge.

Închid telefonul cu o mie şi-unu de nervi şi aştept să se termine programul de lucru să mă duc să plătesc. Nu vă spun că am stat ca pe ace. Mă gândeam ca dacă mă bagă la biroul de credite aia sunt.

Ajung la ghişeu şi-i zic madamei că am venit să achit diferenţa de rată.
– Cât depuneţi? mă întreabă.
– 1 euro.
– ?……….?……….?……..?
– Mi s-a spus că am o diferenţă de 16 cenţi şi dacă depun 1 euro se remediază problema.
– Dar….. eu ştiu…….. nu aveţi să depuneţi măcar 5 euro?
– Nu.

Şi uite-aşa a trebuit madama să facă schimb valutar (că aveam lei şi rata se poate plăti umai în euro), să opereze încărcarea contului cu un euro şi să confirme plata ratei sau… a diferenţei de rată.

Aţi vrut circ, circ aveţi!

Acum stau eu şi mă întreb în mintea mea aia îngustă şi ignorantă: nu era mai uşor să aştepte rata ulterioră şi atunci să tragă şi banii pentru hyper-mega-super-…-diferenţa de plată (0,16 euro = 0,6758 RON) decât să piardă bani cu telefonul şi cu hârtia consumată (vreo trei formulare)?

Read Full Post »

De câteva zile tot fredonez o melodie şi nu mă mai satur de ea.

E vorba de genericul de la Aniela, prima telenovelă de epocă produsă în România. Sincer de-abia aştept să văd această telenovelă. Mulţi vor da dezaprobator din cap şi mă vor întreba dacă n-am altceva mai bun de făcut. Ei bine, îmi pare rău că dezamăgesc, dar eu chiar o voi urmări.

Şi o voi face din mai multe considerente. Unul, pentru că am ocazia să urmăresc actori foarte buni, şi anume: Dan Condurache, Dana Dembinski, Stela Popescu, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Florina Cercel şi alţii, nume grele ale teatrului şi filmului românesc. Al doilea: pentru că acţiunea se petrece într-o epocă foarte dragă sufletului meu. Al treilea: pentru că îmi place foarte mult să urmăresc filme, piese de teatru, documentare care ilustrează acele timpuri.

De când mă ştiu m-au fascinat acele timpuri şi nu de puţine ori mi-am imaginat cum ar fi fost să mă fi născut în acea epocă. Mă şi vedeam locuind într-un castel, purtând rochii grele de crinolină, participând la baluri de societate, luând lecţii de pian şi de echitaţie.

Această epocă mi se pare cea mai frumoasă din istoria omenirii, o epocă care a stat sub semnul marilor iubiri, a onoarei şi a respectului, a curajului şi a demnităţii.

Aşa că voi urmări povestea de la început până la sfârşit, călătorind în timp odată cu fiecare episod cu intenţia de a simţi şi eu o fărâmă din acele timpuri.

Read Full Post »

Zice lumea cum că aş fi prea înceată. Că mă mişc cu viteza melcului şi nu reuşesc să fac prea multe. Că ar trebui să fiu şi eu mai activă.

Dar dacă ăsta este ritmul meu ce pot face? Se zice că lucrurile măreţe se realizează în timp şi că nu trebuie să te grăbeşti pentru că le dai peste cap. Şi m-am gândit eu să dau şi niscaiva exempe ca să întelegeţi la ce mă refer.

Îmi place să gătesc. şi, zic eu, gătesc destul de bine. Dar cel mai bine şi mai bine stau la capitolul sărmăluţe. Şi nu mă refer strict la compoziţia din care sunt făcute sau la cât de gustoase sunt, ci la modul cum sunt învelite. La asta sunt eu expertă. Le învelesc de mai mare dragul: toate sunt una şi-una, mici şi drăgălaşe, de ţi-e şi milă să le mănânci. Acuma problema care e: că deşi le fac eu aşa de arătoase şi toată lumea îmi laudă talentul, îmi ia o groază de timp şi s-ar putea să mori de foame pe lângă mine până le termin.

În fiecare dimineaţă trebuie să mă trezesc să ma duc la servici (bine, în afară de sâmbătă şi duminică). Şi, ca de obicei, îmi ia foarte mult timp să mă pregătesc: până mă spăl, până mănânc, până mă machiez; treabă multă, ce mai. Prin urmare, mă trezesc la 06:45 ca să ies din casă la 08:15 (că ies şi la 08:30 e partea a doua 😉 ). Iar mama îmi tot spune: „Fată, da’ fraieră mai eşti. În loc să stai să dormi şi tu vreo jumătate de oră în plus, te trezeşti devreme ca să te smăcuieşti şi tot târziu pleci”. Ei, da’ cum să ies eu din casă nearanjată?

În concluzie, sunt înceată. Dar mă simt bine în pielea mea şi nu m-aş da nici pe-o sută de mândre mult mai agere decât mine. Cui nu-i place ducă-se să caute în altă parte. 😉

Închei cu un citat celebru: „Festina lente”.

Read Full Post »

Vi s-a întâmplat vreodată să vreţi să vă răzbunaţi pe cineva? Da’ o răzbunare din aia cruntă să te ţină minte toată viaţa şi să se înveţe minte. Şi nu pentru ceva minor, ci pentru lucruri care contează cu adevărat pentru tine.

Mie da. Şi pe loc stau şi mă gândesc la mii şi mii de variante de a-i întoarce gestul neadecvat sau acţiunile întreprinse în defavoarea mea. Şi în mintea mea se derulează filmul evenimentelor: cum pun în aplicare răzbunarea buclucaşă, ce reacţie are persoana respectivă când se vede pusă în faţa faptului împlinit, cum se simte după ce trece acel moment, ce învăţaminte trage şi, eventual, cum vine şi-mi cere iertare şi-mi promite că nu se va mai întâmpla.

(Da, stiu: Vrabia mălai viteazu’…)

Dar nu ştiu cum se face că de la un timp (că niciodată nu reuşesc să-mi duc planurile de răzbunare pe loc) uit premisa de la care a pornit gândul otrăvitor. Uit, frate, şi pace. Nu-mi aduc aminte ce anume a generat acel impuls şi nu pot să nu mă gândesc la ce idioată sunt. Deci, am problema, am elaborat planuri de răzbunare, am vizualizat cam cum vor avea loc ostilităţile şi, la momentul oportun… canci… că nu-mi mai aduc aminte motivul. Sau, câteodată, îmi aduc aminte, dar stau şi mă gândesc: „Cum, pentru atîta lucru vrei tu să faci mare tam-tam şi să te strici cu lumea?”

Mulţi din familie, prieteni m-au acuzat că sunt prea moale şi nu le dau peste nas celor care îmi pun beţe în roate. Dar dacă nu pot altfel. Nu pot… Nu pot urî pe cineva, indiferent cât rău mi-a făcut, nici măcar nu-i pot purta pică. Iar dacă soarta ar vrea ca el să aibă nevoie de ajutor, iar eu aş avea toate mijloacele pentru a realiza acest lucru, cu siguranţă aş face-o. Pentru că aşa sunt eu.

Read Full Post »

Apel umanitar

Îmi citeam mail-urile dimineaţă şi mi-a atras atenţia un articol în care ni se solicită ajutorul pentru a salva o viaţă. Este vorba despre o fată frumoasă, foarte tânară, cu un viitor strălucit în faţă, o carieră de avocat, dar căreia aripile i s-au frânt mult prea devreme în momentul în care a aflat că are cancer.

Ştiu cât e de greu să faci faţă unei asemenea veşti. Tatăl meu a fost răpus de un cancer hepatic şi a plecat mult prea devreme dintre noi. Îmi pot închipui şi ce zbucium este în sufletul celor apropiaţi ei, dar mai ales în sufletul părinţilor. Este groaznic să-ţi pierzi copilul şi mai ales la o vârstă atât de fragedă.

Povestea Cristinei Dinu o puteţi găsi pe blogul ei. Dacă o puteţi ajuta chiar şi numai cu o vorbă bună, vă rog să o faceţi. Contează foarte mult şi îi va da putere să meargă mai departe.

Read Full Post »

Mi-am dorit foarte mult să învăţ să conduc. Mă gândeam ce frumos ar fi să mă urc în maşinuţa mea şi să cutreier drumurile, să descopăr locuri noi şi frumoase şi să nu mai trebuiască să merg niciodată cu mijloacele de transport în comun.

Şi pe principiul: „Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să ţi se întâmple” uite că a dat bunul Dumnezeu şi am şi eu permis. Dar până să ajung aici am trecut prin multe şi diverse păţanii pe care le voi istorisi într-o secţiune denumită sugestiv „Soferiţa din mine”.

Dar să începem cu începutul. Cred că aveam vreo 16 ani când mi-a intrat în sânge mania asta a condusului. Nu că aş fi pus mâna pe volan vreodată sau ştiam cu ce se mănâncă, dar vedeam cum mulţi din jurul meu îşi luau permis şi nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Mă plimbam toată ziua cu ei şi mă gândeam ce frumos ar fi să fiu şi eu în locul lor.

La cât de visătoare eram mă gândeam că se face special pentru mine o dispensă pentru a putea conduce de la 16 ani şi nu când aş fi împlinit vârsta legală de 18. Mă şi vedeam la volanul unei maşinuţe de culoare albă şi elegantă foc.

Anii au trecut şi o serie de greutăţi m-au împiedicat să îmi urmez visul. Până într-o zi…

Read Full Post »

Older Posts »