Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2009

Una din atribuţiile mele la job este aceea de a urmări licitaţii care fac referire la produsele pe care firma noastră le comercializează. Zilele trecute îmi plimbam ochişorii pe site-urile de profil şi găsesc următorul anunţ:
„Drumul de glorie al Armatei Romane in Primul Razboi Mondial”

Sincer prima dată când am văzut anunţul m-a pufnit râsul: „Ce-i nene l-aţi pierdut şi acum vreţi să-l căutaţi?” Şi, curioasă din fire, puced să citesc respectivul anunţ. Şi îmi sare în ochi suma: 14,953,390 RON fără TVA. Câââââââââââââââââââââât?. Măiculiţă mamă, ce de parale. Auzi 14,953,390 ron, 17,794,534 cu tot cu TVA, deci aproape 178 de miliarde de lei vechi. Hopa, stai aşa că devine interesant. Ia să văd nene şi eu unde se duc banii ăştia. Pavează cu ei drumu’ ăsta de glorie sau ce naiba fac?

Şi zice acolo: „…se are în vedere dezvoltarea turismului cultural, prin restaurarea următoarelor obiective: Mausoleul Eroilor din Focşani, Mausoleul Eroilor din Soveja, Mausoleul Eroilor din Mărăşeşti, Mausoleul Eroilor din Mărăşti”.

Păi bine mă fraţilor, dar la ce vă trebuie atâta puhoi de bani? Pentru 4 mausolee? Care sunt deja în picioare şi mai trebuie făcute varii lucrări de restaurare? Eu am toată consideraţia şi tot respectul pentru vitejia şi dăruirea soldaţilor noştri, au luptat pentru ţara noastră şi pentru noi, poporul român, şi merită să-i purtăm mereu în amintirea noastră. Dar sincer mi se pare exagerat să aloci o aşa mare sumă de bani pentru restaurare când sunt în ţara asta o groază de domenii deficitare din acest punct de vedere.

Şi-apoi mai este o problemă: batem monedă pe turism cultural, căutăm să atragem cât mai mulţi turişti, dar la capitolul infrastructură suntem zero. Îi purtăm pe săracii turişti prin hopuri-dâmburi până la sus-numitele vestigii, ne lăudăm ce bine ştim noi să aruncăm gunoiul pe stradă şi ne mai mirăm după aia că nu suntem apreciaţi şi că eforturile noastre sunt zădărnicite de comentarii răutăcioase care caută să ne denigreze.

Ştiţi ce cred eu? Daţi, oameni buni, banii ăia oamenilor care au într-adevăr nevoie de ei. Hai să construim un viitor mai bun, să facem o temelie solidă pentru generaţiile care vin. Sunt atâtea proiecte iniţiate în România care au mare nevoie de sprijin financiar. Proiecte care sprijină cauze nobile, cum ar fi (aici sunt numai câteva exemple, de fapt sunt mult mai multe):

http://www.inimacopiilor.ro/campanie/proiect.php

http://www.oamenidarnici.ro/

http://sminchy.wordpress.com/

http://www.faunbine.ro/

http://www.fundatiapentrusmurd.ro/

http://www.ajuta.ro/

http://www.aschfr.ro/

http://www.anvr.ro/

Anunțuri

Read Full Post »

Horoscopul hindus

Îmi plac foarte mult zodiacele şi horoscoapele. Zilnic îmi citesc horoscopul de pe diferite site-uri de profil. Nu cred neapărat tot ce scrie mai ales la cele zilnice, dar mă identific în mare parte cu cele care descriu zodia în general. Aşa că de fiecare dată când apare o chestie nouă citesc imediat şi fac o paralelă între cele scrise şi felul meu de a fi.

Astăzi de exemplu am găsit un horoscop hindus pe site-ul flu. Horoscopul hindus are tot douăsprezece semne zodiacale ca şi cel european, iar eu sunt sub semnul Kataka Chandra. Redau mai jos caracterizarea nativelor din acest semn:

„Sunt persoane exagerat de sensibile, iar această emotivitate caracteristică îi poate jena uneori pe cei din jur. Deşi sunt mai puternice decat par, au o nevoie constantă de susţinere şi de incurajare. Sunt extrem de nesigure pe ele, iar încrederea lor va fi câştigată de asemenea cu multă dificultate. Odată ce-ai ajuns la femeia Kataka Chandra insă, vei descoperi cea mai loială persoană, înzestrată cu mult spirit de sacrificiu. Deşi mai întotdeauna vor avea parte de un trai mai mult decât decent, vor ajunge cu dificultate în această situaţie si vor avea de trecut multe obstacole. În relaţia de cuplu, se manifestă foarte posesiv si tind să-şi sufoce partenerul cu stările sale contradictorii, cu discuţiile interminabile şi cu nevoia permanentă de a-i demonstra cât de aproape îi este. Sunt genul de femei care despică firul in patru şi care nu concep că viaţa poate fi simplă, cu alte cuvinte, dacă nu au probleme, nu-i nimic, îşi vor crea singure drame. Femeia Kataka Chandra simte ca s-a născut sub o stea nenorocoasă şi îşi petrece viaţa privind îngrijorată să nu dispară de deasupra capului său.
Sănătate: Este predispusă la afecţiuni respiratorii sau ale gâtului.”

Pot spune că acest horoscop reprezintă destul de fidel felul meu de a fi. Spun destul de fidel pentru că e un punct cu care nu sunt de acord şi anume cel care prezintă relaţia de cuplu. Nu sunt atât de posesivă şi sufocantă, dimpotrivă am nevoie de puţin spaţiu care să fie numai al meu şi implicit ofer şi persoanei de lângă mine acelaşi lucru. Sunt de părere că trebuie să şi oferi pentru a putea primi.

În rest totul e adevărat: sunt foarte sensibilă (şi foarte timidă). Sunt nesigură pe mine: mi s-a întâmplat de câteva ori să ştiu rezolvarea la o anumită situaţie, dar mi-a fost frică să-mi expun punctul de vedere (mă gândeam dacă nu e soluţia corectă, dacă or să râdă ceilalţi de mine etc. etc.); iar când altă persoană venea cu soluţia la care şi eu mă gândisem şi era corectă mă gândeam ce fraieră am fost că am tăcut din gură. De foarte multe ori m-am lăsat pe mine ca să-i ajut pe alţii. Mă gândeam că sunt o norocoasă că am mai multe decât anumiţi oameni. Cu timpul am văzut însă că mulţi doar profitau de bunătatea mea, dar tot nu mi-am învăţat lecţia. Şi da, îmi creez singură drame, chiar din nimic uneori. Stau şi-mi fac singură scenarii c-o fi, c-o păţi, iar după aia realizez că lucrurile au mers bine şi m-am împacientat degeaba. Dar na, fiecare cu piticii lui şi eu am ditamai herghelia 😉

LE: WEEK-END PLĂCUT LA TOATĂ LUMEA!
Să vă iubiţi, să vă distraţi, să vă călătoriţi şi tot ceea ce faceţi să vă iasă din plin 😉

Read Full Post »

astept De când mă ştiu nu-mi place să aştept. Indiferent că aştept la coadă la diverse instituţii să plătesc ceva, pe holurile vreunui spital, în staţie să vină autobuzul sau dacă aştept ca un eveniment important din viaţa mea să aibă loc.

Dar cum este o vorbă „de ce te temi de aia nu scapi”, toată viaţa mea a trebuit să aştept câte ceva.

Să începem cu lucrurile mai puţin importante. Nu mi-a plăcut niciodată să stau la cozi. Mor când mă duc să plătesc câte ceva şi stau câte 1-2 ore la coadă. Pentru că fix când mă duc eu să plătesc se întâmplă câte ceva: ba se strică calculatoarele, ba vine nu ştiu ce client nemulţumit să facă scandal că nu-i place cutare şi cutare lucru (eu te cred că este dreptul tău, dar există birou de reclamaţii frate, ăsta-i ghişeu de plăţi), ba o sună pe tanti de la ghişeu nu-ştiu-cine şi uită că trebuie să mai şi muncească etc. etc.

Datorită faptului că tatăl meu s-a îmbolnăvit, mi-am petrecut foarte mult prin spitale. Şi dădeam de câte o sclifosită de asistentă care se uita la mine de parcă aş fi fost un puricel şi mă lăsa să aştept zeci de minute până să catadicsească să-l cheme pe tata la vizită. Iar dacă mă duceam la doctor trebuia să aştept chiar şi câte 1-2 ore până îşi bea cafeaua. Nu-l interesa că întârziam la şcoală sau aveam ceva mai bun de făcut.

Toată viaţa am urât transportul în comun. Unul dintre motive este faptul că aşteptam uneori şi cu orele în staţie pană să vină autobuzul/tramvaiul. Nici nu mai ţin minte de câte ori am întârziat la cursuri din cauză că nu venea autobuzul la zimp. Asta în condiţiile în care plecam de acasă cu 2 ore înainte tocmai pentru a nu întârzia. Şi nu numai că venea greu, dar mai şi dura o veşnicie până să ajung la destinaţie. Deci, pierdut timp în staţie + pierdut timp în mijloacele de transport = 5-6 ore pierdute pe zi. Unde mai pui că ajungeam acasă frântă de oboseală, deci nu mai eram bună de nimic.

Dacă în cazurile prezentate pierdeam foarte mult timp, situaţiile de mai jos intră la altă categorie: evenimente cu un impact mai mult sau mai puţin semnificativ pentru viaţa mea.

Mi-am petrecut 17 ani studiind. Mi-a plăcut să învăţ şi am fost mereu printre cei mai buni. Am avut emoţii de fiecare dată când dădeam un examen greu, iar aşteptarea rezultatelor le amplifica şi mai mult. Prima dată când a trebuit să aştept un astfel de rezultat a fost când am trecut din generală la liceu (atunci se dădea examen la liceul unde voiai să mergi, nu era examen de capacitate ca acum). Două trei zile nici n-am putut dormi de stres, de-abia aşteptam să văd dacă am intrat sau nu (şi n-am intrat, dar am fost redistribuită la altul destul de bunicel). Apoi a urmat bacul. Îmi venea să mă urc pe pereţi, credeam că nu mai trece timpul odată să văd dacă l-am luat sau nu (şi l-am luat). Apoi înscrierea la facultate. Apoi sesiunile. Ţin minte fiecare metru din holurile pe care am aşteptat, fiecare uşă. Iar când am dat licenţa mi s-a părut şi mai greu (dar am luat-o şi pe aia).

Am terminat cu şcoala şi m-am angajat. Aici recunosc nu a trebuit să aştept prea mult, erau lucrurile deja aranjate. Numai că jobul respectiv nu m-a prea atras din mai multe puncte de vedere astfel că am căutat altceva. Şi aici a început munca de sisif. Am trimis o groază de CV-uri, dar la interviu nu m-a chemat nimeni decât după vreo 2 luni. Şi după interviu era partea mai interesantă. „O să vă sunăm noi să vă spunem dacă aţi fost acceptată sau nu”. Şi stai maică şi-aşteaptă până ţi se lungeşte gâtul. Peste jumătate de an de când am început să caut am reuşit şi eu de mi-am schimbat jobul.

Până acum aşteptarea a avut un final mai mult sau mai puţin fericit. Dar sunt om şi fiecare om simte că-i lipseşte ceva, ceva fără de care nu se simte împlinit. De mult aştept să întâlnesc persoana care să-mi fie alături pentru o viaţă întreagă. Aştept acel om pe care să-l iubesc cu toată fiinţa mea, căruia să-i dăruiesc toată dragostea, prietenia, grija şi căldura mea şi care la rândul lui să mă iubească necondiţionat, să fie alături de mine la bine şi la greu. Aceasta e aşteptarea cea mai grea; nu trece secundă, minut, oră fără să mă gândesc la acest lucru şi uneori am impresia că împlinirea acestui vis devine cu atât mai imposibilă cu cât aştept mai mult.

În concluzie, urăsc aşteptarea.

Read Full Post »

De ce?

De ce nu pot să se înţeleagă oamenii între ei mereu? De ce nu poate să fie pace, linişte, iubire, înţelegere mereu în jurul nostru? De ce există atâta invidie, mâncătorie, înşelătorie? De ce trebuie să călcăm peste cadavre pentru a ajunge mereu cât mai sus? De ce? De ce? De ce?

Şi lista ar putea continua. O listă amară. Încercăm din răsputeri să ne fie cât mai bine şi astfel uităm să mai fim oameni. Uităm de unde am plecat, uităm cât de importante sunt prietenia, iubirea, afecţiunea. Ne transformăm parcă în nişte roboţi care parcurg orbeşte şi fără să se abată din drum o cale meschină. Ca să exemplific cele scrise mai sus vă voi relata două cazuri adevărate.

Ne povestea un profesor de la facultate că într-o vară a trebuit să plece în America pentru o conferinţă şi s-a dus în vizită la un prieten (care plecase din România în urmă cu 10 ani şi se stabilise acolo împreună cu familia). Şi profesorul l-a întrebat cum i se pare viaţa departe de casă, departe de România. Prietenul i-a spus că s-a obişnuit şi că se înţelege foarte bine cu vecini săi americani, în schimb nu prea se înţelege cu românii de acolo. Şi asta pentru că românii sunt bârfitori, invidioşi, se uită urât dacă văd că-ţi merge bine; aşa că mai mult se ignoră. Pe când americanii sunt oameni foarte deschişi, primitori, se vizitează des şi nu de puţine ori şi-au oferit ajutorul atunci când a avut nevoie.

Sora mea şi soţul ei sunt plecaţi de jumătate de an la lucru în Cipru şi îmi povestea acelaşi lucru. Majoritatea celor care lucrează acolo sunt români, dar sunt şi arabi, bulgari, portughezi şi alte naţii. Românii ar face orice ca să-ţi pună beţe în roate. Când s-a angajat s-a simţit o intrusă, vedea cum bârfeau şi şuşoteau alţii pe la colţuri pe seama ei, chiar i s-a şi spus că din cauza ei nu şi-au putut aduce rudele. Dacă munceşte mai mult şi implicit ia bani mai mulţi, iar se declanşează o explozie de reproşuri.

Şi atunci stau şi mă întreb… chiar suntem atât de nevinovaţi aşa cum pretindem mereu? Noi nu avem nici o parte din vină? Dăm vina mereu pe ţigani, pe hoţi, pe cerşetori că ne strică imaginea în lume. Dar noi, noi ce facem? Ne interesează mai mult „paiul din ochiul altora şi nu vedem bârna din ochiul nostru”.

Oare dacă am încerca şi noi să fim mai buni, să ne ajutăm unii pe alţii, să ne unim forţele pentru a crea ceva frumos nu ne-am simţi mai bine, mai împliniţi? Ar fi aşa frumos să mergi pe stradă şi să vezi oameni zâmbind, oameni care-şi dau bineţe unul altuia şi îşi strâng mâinile cu căldură, vecini care se respectă şi se ajută. Cred din tot sufletul că împreună am putea schimba ceva.

Read Full Post »

De când eram mici ne era adresată această întrebare. Când eram mai mititei spuneam şi noi ce ne mai trăsnea prin minte. Mai târziu stăteam şi ne gândeam mai bine, dar tot erau multe variante şi nu prea ne puteam hotărî.

Când eram la grădiniţă şi mai apoi când am început şcoala spuneam tuturor că vreau să fiu cântăreaţă. Dar multă lume îmi spunea că ăsta e mai mult un hobby, că nu se poate trăi din această meserie şi că nu prea este de viitor. Eu mă bosumflam căci, copil fiind, aveam tendinţa să dramatizez totul şi credeam că nu vor să mă sprijine de ciudă şi de invidie că eu aş putea ajunge o mare stea. Deci visam cai verzi pe pereţi de mititică 🙂

Am mai crescut un pic şi mi s-au schimbat priorităţile. Mergeam foarte des pe la tata pe la servici (tata era măcelar la celebrul abator Comtom din Tomeşti, al doilea abator pe ţară din toată România după Comtim Timişoara). Ce-mi mai plăcea pe acolo. Era o doamnă medic veterinar care mă plimba prin toată secţia. Ştiam fluxul tehnologic dintr-un abator pe de rost, ştiam unde sunt secţiile cu preparate, cu congelate, vedeam unde făceau baieţii grătare. Viaţă nene… Şi atunci mi-am pus în cap să ajung medic veterinar sau inginer zootehnist (ceea ce am şi ajuns).

În liceu îmi doream foarte mult să ajung medic. Eram în faza aia când credeam că pot schimba lumea; şi să o şi salvez totodată, să găsesc vreun leac miraculos care să vindece multe boli. În acea perioadă s-a îmbolnăvit şi tatăl meu şi mare parte din timp o petreceam prin spitale. Vedeam multă suferinţă în jurul meu, multă durere şi mă gândeam că aş putea face mult bine şi aş putea însănătoşi mulţi oameni. Dar cel mai mult mă impresionau cei de la spitalul de nebuni (tatăl meu avea şi ceva pe fond nervos şi era internat şi pe acolo). Ţi se rupea sufletul când vedeai căţi tineri erau. Vedeai mame care plângeau şi taţi distruşi să-şi vadă fiii în ultimul hal şi să nu-i poată ajuta cu nimic.

Am dat bacul şi încă nu eram hotărâtă unde să mă înscriu. În liceu mă remarcasem la limba engleză, îmi şi plăcea foarte mult, dar nu era chiar ceva ce să fac pe termen lung după părerea mea. Şi părinţii mă sfătuiau să aleg ceva care să-mi folosească pe viitor, iar ca şi absolvent de filologie puteai să ajungi doar profesor şi eu nu prea aveam veleităţi de gen.

Mi-ar fi plăcut foarte mult şi meseria de arhitect. Îmi plăcea foarte mult desenul tehnic. De-abia aşteptam orele de tehnologie când lucram numai cu machete, schiţe, cote; mi se părea foarte interesant, era nevoie de imaginaţie multă şi aveam din plin. A picat şi varianta asta căci nu-mi plăcea fizica de nici o culoare. Iar la înscriere se dădea examen taman la fizică. Deci aş fi picat cu brio.

Aşa că m-am înscris la medicină veterinară. Pe atunci încă mai era o concurenţă acerbă aşa că am intrat pe locurile cu taxă. Neavând posibilităţi financiare, am stat un an acasă şi al doilea an am încercat şi la medicină veterinară şi la zootehnie. Am intrat la fără taxă la ultima şi în urmă cu doi am am ieşit un mare inginer zootehnist diplomat. Am lucrat o scurtă perioadă de timp în domeniu după care am decis că nu prea mi se potriveşte aşa că am căutat altceva. Oricum înclin să cred că dacă ar fi fost nişte condiţii decente de lucru aş fi profesat încă ceea ce am studiat în facultate.

Acum lucrez ca asistent manager la o firmă de construcţii. Sunt sarcini variate, ţin şi contabilitatea primară, în general e ok. Dar parcă nu ştiu lipseşte ceva, cred că aş putea realiza mult mai multe.

Sinceră să fiu nu ştiu care ar fi domeniul în care aş vrea să lucrez şi care să-mi placă atât de mult încât să mă văd peste ani şi ani făcând acelaşi lucru. Jobul pe care mi l-aş dori ar trebui să fie de actualitate, să presupună sarcini diversificate, să aibă mereu lucruri noi de învăţat; nu mi-ar plăcea să fie monoton, să repet aceleaşi sarcini zilnic sau să stau numai închisă într-un birou.

Vouă vă place jobul pe care îl aveţi? Consideraţi că domeniul în care lucraţi vă reprezintă cel mai bine sau credeţi că aţi excela făcând altceva?

Read Full Post »

De câteva zile stau şi învăţ din nou tabla înmulţirii. Nu că n-aş şti-o, dar am o verişoară care trece în clasa a treia şi s-a pricopsit cu o mândreţe de temă de vacanţă. Fiindcă mai are un pic până începe şcoala o mai ajut şi eu un pic.

Şi stăteam şi mă gândeam că mi-ar plăcea şi mie să mai am teme pentru vacanţă (chiar dacă atunci când aveam le uram). Ce chestie: cum ajungi să preţuieşti ceva abia după ani şi ani 😉

Şi mă mai gândeam că mi-ar plăcea să fiu din nou la şcoală. Să nu am decât grija temelor pentru acasă şi atât. Să stau să mă joc toată ziua sau să trag o fugă până la bunici (care stăteau aproape de noi) şi să mă caţăr prin copaci după fructe zemoase sau să mă înfrupt din bunătăţi făcute în casă.

Ce vremuri… Mi se părea că ziua trece prea repede şi mă dezlipeam cu greu de copiii din bloc atunci când se lăsa seara şi trebuia să ne întrerupem jocul pentru a merge la culcare. În acelaşi timp mi se părea că timpul trece prea greu şi nu mă mai fac şi eu odată un om mare.

Timpul a trecut şi copilul de atunci s-a mai mărit şi într-o zi a intrat la liceu. Acolo alte teme de vacanţă, doar de unele îmi era tare drag să mă ocup. Mai ales dacă era de citit. Ţin minte că la începerea noului an şcolar toate cărţile din programă erau deja de mult citite.

A mai trecut un număr de ani şi am intrat şi la facultate. Acolo alte timpuri, alte obiceiuri… Temelor de vacanţă le-a luat locul stresul şi nebunia sesiunilor.

Au fost vremuri tare frumoase pe care mi-ar plăcea să le retrăiesc din nou, dar cu mintea de acum. Dar pe de altă parte mă gândesc că nu ar mai avea acelaşi farmec.

Read Full Post »