Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Octombrie 2009

a-present-for-your-blog-jpe

Am primit un cadou. De fapt nu eu, ci blogul meu, dar pentru că sunt şi eu pe-aici îmi permit să zic două-trei vorbe din partea lui. Nu, nu e ziua lui, el e de-abia în faşă mititelul, dar multă lume îl ajută să crească mare. Aşa că transmite calde şi sincere mulţumiri lui Carmen şi Marmoţicii pentru că s-au gândit la el şi promite să fie cuminte şi ascultător. Sincer şi eu i-aş da un cadou pentru că este mereu aici când am nevoie de el, pentru câtă bucurie mi-a adus de când îl am şi pentru câţi prieteni mi-am făcut prin intermediul lui.

Deşi nu am de mult blogul acesta, simt că mi s-a schimbat viaţa de când îl am (într-un sens bun sper). Aici îmi pot exprima bucuria, aici îmi pot vărsa năduful, aici pot vorbi despre frustrările mele. Sper ca aici să-mi pot deschide sufletul şi, puţin câte puţin, să scot la iveală sentimente care mă dor, dar pe care nu le pot da uitării, vise îndrăzneţe, dar care mi se par imposibil de realizat, păreri de rău pentru ce-ar fi putut fi, dar n-a fost şi multe alte lucruri care mi s-au întâmplat pe parcursul vieţii şi de care îmi face sau nu plăcere să vorbesc.

Ca să-mi exprim mulţumirea aş vrea să-i ofer acest cadou lui Dono, pentru că mi-a plăcut foarte mult blogul pe care îl scrie şi pentru că, prin intermediul lui, am început să navighez şi pe alte bloguri şi astfel am cunoscut oameni minunaţi, oameni cu care îţi face plăcere să stai la un pahar de vorbă şi care nu ezită să-ţi dea o mână de ajutor. De asemenea ofer cadoul tuturor gunoierilor: Ada, Sburlea, Naşa, Mărul, Crocoditza, Carmen, Erminuşa, Dragoş, Marmoţica, Iuliana, Sângerică şi Nenea.

Anunțuri

Read Full Post »

Ghinionista

Am mai zic cred, dar cu riscul de a mă repeta, mai zic o dată: eu nu prea le am cu superstiţiile. Fiindcă la mine se întâmplă taman invers decât prevăd ele sau nu se întâmplă deloc. Aşa se face că eu în ziua de 13 nu păţesc nimic, ba dimpotrivă îmi merg toate din plin, când trece o mâţă neagră prin faţa mea sau mă întorc din drum iar îmi merge bine etc. etc. Dar cum raportul noroace:ghinioane trebuie să fie mereu constant se iveşte şi la mine câte o drăguţă de zi în care toate îmi merg pe dos. Şi, de obicei, toată ziua aia e compromisă.

Una din aceste mirobolante zile era prin anul 2 sau 3 de facultate, nu mai reţin exact. Nu aveam cursuri de dimineaţă aşa că mama mă rugase să gătesc ceva înainte de a pleca. Toate bune şi frumoase numai că am cam pierdut noţiunea timpului şi mi-am dat seama că nu mai ajung la timp la cursuri dacă nu-mi mişc fizicul mai repede. Şi să vezi în ce Speedy Gonzales mă transformasem de nu era adevărat. Numai că eu când mă grăbesc dau toate lucrurile peste cap. Şi pun eu repede să-mi spăl cizmele (că era iarnă, dar în loc să ningă plouase). Şi ce s-a gândit dăşteapta de mine? Ia să le pun eu pe plită să se usuce şi să se încălzească (era un ger afară de crăpau pietrele), că mai încercasem chestia asta numai că atunci folosisem lemne pe post de suport şi n-au păţit nimicuţa. Acum în loc de lemne, că nu erau aduse, am pus vătraiul. (Uof, că bătută în cap mai eram şi nu ştiu dacă mi-a trecut nici până acum 😉 ). Şi se duce mândra să se îmbrace în camera cealaltă. Şi vine mai apoi să-şi recupereze cizmele. Când am intrat în bucătărie era un miros de cauciuc de nu puteai respira. Şi îşi dă seama tontoiul că a făcut ditamai boacăna. Că vătraiul, fiind din fier, s-a încins, şi aşa a topit talpa cizmelor, lăsându-le cu model. Îmi venea să urlu când am văzut, îmi era o ciudă şi mă şi înfuriasem pe mine de tută ce eram.

Bine, depăşesc momentul, mă încalţ cu altceva şi tiva la facultate. Eu stau la casă, cam la 1,5 km de staţia de autobuz, şi trebuia să merg pe jos până în staţie că nu mai aveam alt mijloc de transport (între timp au apărut maxi-taxi care trec chiar prin faţa porţii mele). Când mai aveam vreo 3-400 de metri până la autobuz mi-am adus aminte că am lăsat mâncarea pe foc. tfrserstewaqweczhgbogtftderjgfvikzgtviku. Eram înnebunită. Era destul de târziu şi prima oră era un laborator foarte important. N-am avut ce face şi m-am întors acasă, am închis aragazul (măcar mâncarea a rămas întreagă, n-a păţit nimic, doar a fiert puţin prea mult) şi am pornit din nou să maerg la facultate. Am ajuns, bineînţeles am pierdut primul laborator, intru la al doilea (era ceva la ameliorarea păsărilor). Când intru îi văd pe colegii mei cu câte un ou în mână. Pfuoai, am uitat! Trebuia să aducem fiecare un ou (nu, nu să le mâncăm) ca să facem măsurători, formule şi alte trăsnăi. Numai eu n-aveam, mai era un minut până să înceapă, unde să mă duc eu să mai cumpăr ouă?. Şi a venit proful şi mi-a ţinut o teorie a chibritului de m-am simţit ca naiba. Îmi părea rău că mai venisem în ziua aia la şcoală.

Şi tot o zi din asta am avut ieri. Bine mi s-au întâmplat şi lucruri bune, păcat mi-ar fi să afirm altceva, dar au fost şi două chestii mai nasoale. Prima dată mi s-a întâmplat într-o bancă. V-am zis în ce relaţii bune sunt eu cu băncile, nu? Ei, de data asta am păţit-o cu Alpha Bank. Dom’le, angajaţi mai aiuriţi ca aici n-am văzut nicăieri. Trimisese soacra soră-mii 100 de euro în contul meu ca să-i dau băiatului ei care e în ţară fiindcă el nu are cont pe nicăieri. I-am spus băiatului că nu mă pot învoi de la servici ca să merg la bancă să-i ridic direct în euro (programul meu fiind 9-17, iar banca are program tot 9-17 şi sâmbata nu lucrează), având un internet banking îi pot schimba în lei după care pot să-i ridic oricând de pe card. A fost de acord, dar m-a rugat să îi dau cât mai repede că avea ceva urgent de făcut cu ei. Îi schimb eu în euro, durează o zi până ajung în contul curent, îi mut din contul curent pe contul de card marţi şi ieri după servici mă duc la bancomat să iau banii. Canci bani. Azi sun la bancă şi demoazelele de acolo îmi spun că sunt pe contul de card. Pe care card tanti că n-am nici un ban? Păi să vedeţi că sunt pe card, dar nu sunt ajunşi încă. iafbaeubfiaşngfţoasegnmţo. Deja tâmpeam. Mi-a explicat ea enşpe procese ce au loc până să ajungă banii, am întrerupt-o şi am închis telefonul că îmi explodau creierii. I-am dat cardul băiatului şi pe la prânz a reuşit de i-a găsit. Şi tare-aş vrea să schimb banca, dar nu pot că e printre singurele care primesc bani din Cipru şi prestează un comision foarte mic. Dar nu-mi mai trebuie alte servicii de la ei că m-am lămurit.

Aşa cum m-am lămurit şi cu marele Carrefour. Are şi ăsta nişte angajaţi de tot râsul. Mă duc eu aseară să fac cumpărături că luasem tichetele de masă şi nu stăteau bine în buzunar, trebuiau cheltuite. Umplu eu coşul şi mă duc la casă. Am ochit una care era mai liberă, înşir produsele pe tejghea sau cum naiba i-o spune acolo şi ajunge casiera şi la mine. Când să plătesc, vede că am tichete şi îmi spune că berea pe care o luasem nu intră. Şi se apucă să schimbe rola ca să reia bonul şi să scadă berea. Face o comandă ca să dubleze bonul şi nu ştiu cum reuşeşte, dar face altă comandă şi bonul al doilea îi anulează vânzarea. Şi cere ajutor. Care ajutor (şi anume şefa de raion) vine după mai bine de 5 minute şi după ce se uită luuuung, îşi dă seama că nu ştie ce s-a întâmplat. Şi, pentru că vânzarea a fost anulată, îmi spune că trebuie să rescaneze produsele. „Vai de mine şi de mine, cine naiba m-o pus să vin la casa asta?” Se oferă să mă ajute şi să ia ele din coş produsele pentru a le scana, scuzându-se încontinuu. Fac ele toată trebuşoara, închid bonul şi… stupoare, alt bon anulat. Deja fierbeam. Un domn care era în spatele meu şi pusese deja produsele pe tejghea (şi erau multe tare) le-a luat frumuşel şi s-a dus la altă casă. Casieriţa, iar, alt rând de scuze. Şefa motivează că e o problemă tehnică care o depăşeşte şi că altă soluţie nu are decât să reseteze casa. Stai să reseteze după care iar scanează la produse. Mă simţeam ca într-un film cu Benny Hill. Cred că am pierdut vreo jumătate de oră. Se rezolvă într-un final şi plec acasă cu nervii varză. Mi-era frică acuma şi să urc la volan, mă gândeam că iar îşi bagă cineva coada şi mai intru în vreo belea. Dar m-am calmat şi am ajuns acasă cu bine.

Deci care mai vine şi-mi spune că are ghinion nu ştie ce vorbeşte. Să vină să-i arăt eu mostră de ghinion şi după aia mai stăm de vorbă. Zi plină de noroace să aveţi 😉 !

Read Full Post »

Leapşă preluată de la Semafor.

pantera-roz

” Presupun că nu sunt singurul scârbit de clasa politică românească şi de politicienii ei. M-am săturat de Ridzi, Meir, Băsescu, Johannis, Boc şi care dracu’ or mai fi. Nu avem o clasă politică, nu avem politicieni de carieră, nu avem oameni la putere care să vrea binele ţării ăsteia şi al poporului român. Vin alegerile. Aceeaşi mizerie electorală, aceeaşi împroşcare cu noroi, aceleaşi promisiuni deşarte, acelaşi căcat.
Majoritatea tinerilor nu vor să meargă la vot. Nu au cu cine vota, pe bună dreptate.
Propun un candidat la preşedenţie. Oficial lansez în campania electorală Pantera Roz.
Pantera Roz – Preşedinte!
E de preferat Pantera Roz în locul tuturor bufonilor care ne vor votul. În locul bufonilor care se vor/visează preşedinţi.
Militez pentru mersul la vot. Vreau ştampila pusă pe Pantera Roz. Chiar dacă nu va fi tipărit pe buletinul de vot o căsuţă în care să scrie Pantera Roz, o putem desena noi cu pixul. Împreună putem face asta! Putem să le dăm bufonilor un vot de blam. Putem să le dăm un candidat pe măsură: Pantera Roz.
Informaţia pe bloguri circulă foarte repede. Suntem o comunitate mare, în creştere. Putem face că Pantera Roz să meargă în turul doi al alegerilor. Putem să ne facem auziţi cu ajutorul ei. Putem să ignorăm clasa politică prin prezenţa la vot şi anularea votului votând Pantera Roz. Putem să ne motivăm şi să mergem la vot împotriva bufonilor. Votaţi Pantera Roz! Susţineţi mişcarea electorală a Panterei Roz! Lua-ţi-o ca pe o leapşă, publicaţi materiale politice în favoarea Panterei Roz, folosiţi afişul electoral al Panterei Roz, daţi leapşa la cât mai mulţi bloggeri. Împreună ne putem face auziţi. Împreună putem schimba ceva. „

Findcă e o leapşă cu tentă politică şi nu vreau să mă înjure lumea p’acilea, nu fac nominalizări, o poate prelua oricine vrea.

LE: Am primit o poză de campanie de la StelisCristi, iar Crocoditza mi-a făcut şi un banner după ea 🙂

Read Full Post »

Yuppppppppppppppppppyyyyyyyyyyyyyy! Am primit un premiu. De la Iuliana. La care e ataşată o mică urare:

„Jasmin – Pentru ca imi place blogul ei, pentru ca este o sensibila, Pentru ca a scapat intreaga dintr-un accident de masina, pentru ca modul in care se exprima ma face sa simt ca si eu as fi scris la fel, ahh si pentru ca imi place ceaiul de iasomie 🙂 ”

premiutoamna

Mulţumesc foarte mult, Iuliana, pentru premiu, şi mulţumesc şi pentru vorbele frumoase. Într-adevăr, toamna asta am trecut prin momente mai puţin plăcute, dar am avut noroc că nu a fost mai rău.
Sincer, n-aş putea spune că nu-mi place toamna. E adevărat, nu-mi place că e frig şi că plouă foarte mult (cu toate că mie îmi place ploaia, dar ploaia caldă de vară, care te răcoreşte şi te binedispune), dar are şi avantajele ei. Per ansamblu, îmi place toate anotimpurile, dar dacă ar trebui să le ierarhizez, cam asta ar fi ordinea (de la preferat în jos):
1. Vara
2. Iarna
3. Primăvara şi toamna

Şi premiul trebuie transmis mai departe; vorba aia: „Dar din dar se face Rai”, aşa că (tadaaaaaaaaa) facem nominalizările:

Andreea – pentru că e surioara mea şi o iubesc foarte mult, pentru că mi-e foarte dor de dânsa, pentru că mi-e dor de discuţiile cu ea, pentru că mi-a lăsat maşina ei ca să o conduc.

Ada – pentru că îmi place la nebunie blogul ei, pentru că e un caracter puternic într-un suflet de femeie, pentru că are curajul să spună verde-n faţă ce are de zis, pentru că de fiecare dată când am nevoie de ceva mă ajută necondiţionat.

Iuliana – pentru că e o şugubeaţă pe sufletul meu, pentru că îmi place cum scrie.

Naşa – pentru că e o femeie pe care o admir, care este un exemplu de viaţă pentru mine, pentru că are o fiică minunată (aşa mamă, aşa fiică 😉 ), pentru că râd cu lacrimi de fiecare dată când scrie (cu toate că n-a mai scris de mult, dar ţin la ea prea tare ca s-o cert).

Crocoditza – pentru că e o tipă super muncitoare, pentru că scrie romane realiste, pentru că a iniţiat o campanie prin care susţine originalitatea şi normalitatea.

Carmen – pentru că ştie cum să facă haz de necaz în orice situaţie, pentru că îmi descreţeşte fruntea de fiecare dată când îi citesc posturile.

Erminuşa – pentru că e foarte trăsnită, pentru că scrie poezii foarte faine.

Marmoţica – pentru că e o tipă veselă, pentru că scrierile ei sunt pline de căldură şi pentru că face o ciocolată tare bună (cred că staniolul e secretul 😉 ).

Joaninha – pentru că e mereu îndrăgostită.

Blonda de la semafor – pentru că e ieşeancă de-a mea, pentru că scrie frumos şi pentru că-i ţin pumnii; să dea Domnul ca rezultatul pe care îl aştepţi să fie favorabil.

Read Full Post »

Povesteam undeva, cred că pe blogul Crocoditzei, că visez de o bună bucată de vreme că am accident cu maşina. Şi am zis eu că nu cred în de astea, ce aţi mai văzut voi „drac mort şi raţă înecată”? Iar pe blogul Adei spuneam că la mine nu prea funcţionează superstiţiile. Mai ales că a trecut şi o marţi 13 şi nu mi s-a întâmplat nimic rău, ba dimpotrivă au fost numai lucruri bune. Dar trebuia să fie ceva că doar Murphy nu coace degeaba (citate: „Probabilitatea de apariţie a unui eveniment este invers proporţională cu dezirabilitatea lui”, „Când lucrurile par că nu se mai înrăutăţesc, ai răbdare. Se vor înrăutăţi curând”).

Joi dimineaţă mă îndreptam spre servici şi când mai aveam vreo 20 de metri până la curtea firmei la care lucrez, mă puse păcatele să vreau să traversez strada. Pe trecerea de pietoni. Strada de care pomenesc are două sensuri de circulaţie cu câte o bandă pe sens plus liniile de tramvai. Şi cum aşteptam eu o ocazie potrivită ca să mă angajez în traversare văd un camion care încetineşte şi mă lasă să trec. Boooooooon! Şi trec. Când ajung la linia de tramvai aud eu un claxon luuuung şi scrâşnet de cauciucuri. Şi apuc să observ o maşină albă care era periculos de aproape de picioarele mele. Şi în fracţiunea aia de secundă am încercat să mai fac un pas, sperând că am să ies din raza maşinii şi trece pe lângă mine. Nu am reuşit pentru că tot m-a atins şi m-a aruncat la pământ. În cădere, m-am lovit cu bazinul de colţul maşinii şi am aterizat în braţe şi în genunchi pe asfalt. Norocul meu a fost pasul ăla că de nu, cred că ajungeam pe capotă şi de acolo buşitura şi contactul cu pământul ar fi fost mai puternice.

Ce se întâmplase? Vă spuneam că nenea cu camionul oprise ca să mă lase să trec. Ei, nenea ăsta din maşina albă cred că era tare grăbit că a încercat să depăşească camionul urcând pe linia de tramvai. Camionul fiind mare nu a văzut pietonul angajat în traversare decât când acesta a apărut în faţa lui. A pus el frână, dar din cauza vitezei mari nu a reuşit să frâneze în timp util, accidentând astfel pietonul.

Şoferul vinovat a coborât din maşină, m-a ajutat să mă ridic şi a insistat să mă ducă la spital. Toate maşinile care treceau pe stradă în momentul ăla au oprit. Câţiva şoferi au coborât chiar din maşini şi s-au luat de el, unul i-a luat numărul de înmatriculare şi l-a ameninţat că nu scapă nepedepsit. Şoferul era şi el foarte speriat (nu mai zic de mine), m-a ajutat să urc în maşină şi m-a dus la Spitalului de Urgenţe din Iaşi. Eu nu prea am simţit nimic când am căzut, dar pe drum a încept să mă doară genunchiul şi partea din stânga a bazinului, chiar în dreptul coxalului.

Când am ajuns la spital, şoferul le-a povestit medicilor că a fost vorba de un accident, dar că de fapt nu eram pe trecerea de pietoni. Doctorii l-au rugat să aştepte afară şi m-au întrebat şi pe mine ce s-a întâmplat, cum m-am lovit, ce mă doare etc. Eu le-am zis că eram pe trecerea de pietoni şi imediat au sunat la poliţie. A venit medicul ortoped, m-a consultat, m-a trimis la radiografie, iar când m-am întors în sala de primire erau deja doi politişti acolo. Unul din ei m-a întrebat ce s-a întâmplat, mi-a cerut buletinul, a consemnat ora la care s-a întâmplat şi mi-a zis că va veni colegul să-mi facă un test (?). Era vorba de un etilotest; ulterior am aflat că asta este procedura standard, trebuie testat atât vinovatul, cât şi victima. A revenit primul poliţist, mi-a spus că trebuie să merg (când pot eu, nu neapărat în ziua aia) la poliţia rutieră pentru a da o declaraţie cu privire la incident şi că e alegerea mea dacă depun sau nu plângere împotriva şoferului; dacă depun plângere se dechide proces şi i se face dosar penal pentru vătămare corporală din culpă.

A venit medicul ortoped, mi-a zis că radiografiile sunt bune şi nu am nici un os rupt, sunt doar contuzii, mi-a dat o reţetă cu Celebrex şi Diclofenac unguent, mi-a recomandat cinci zile de repaus funcţional şi m-a lăsat să plec. M-am întors la servici şi i-am povestit şi şefului ce am păţit şi m-a sfătuit să nu mă duc singură la poliţie, ci însoţită de avocatul lui. Apoi m-a dus acasă şi până ieri am stat în concediu medical. În ziua aia şi a doua zi am mers şchiopătând, iar dacă stăteam în pat nu mă puteam mişca foarte tare din cauză că mă durea mijlocul. Iar vineri dimineaţa, când m-am trezit, mă dureau foarte tare braţele, muşchii mai exact. Apoi a mai trecut durerea, dar am rămas cu nişte vânătăi de toată frumuseţea.

N-am fost încă la poliţie, n-am putut ieşi. Şoferul vinovat m-a tot sunat şi a insistat să ne întâlnim înainte de a mă duce la poliţie, poate ajungem la o înţelegere. M-am hotărât să nu depun plângere, nu vreau să-mi petrec viaţa prin judecăţi. Nu ştiu, parcă mi-e şi milă de el, mi se rupea sufletul când vedeam ce jalnic arăta. Sper totuşi ca el să înveţe ceva din această experienţă şi pe viitor să fie mai atent.

Read Full Post »

Cum ar trebui să se comporte o femeie căreia i-a picat cu tronc un anume bărbat? Cum poate vedea el asta? Cum i s-ar părea? Ar fi flatat, ar răspunde atracţiei sau s-ar simţi jignit că ea a îndrăznit să-i facă o astfel de propunere? Are viitor o astfel de relaţie sau ar rămâne doar o încercare timidă din partea femeii?

Am fost întotdeauna de părere că bărbatul trebuie să facă primul pas. Ştiu sunt mai conservatoare, dar asta se datorează foarte mult educaţiei primite, dar şi faptului că sunt foarte timidă. Mi-e frică să fac aşa ceva, mi-a frică de faptul că m-ar putea respinge, că nu i-ar plăcea de mine, că i s-ar părea un gest deplasat din partea mea şi lista ar putea continua la nesfârşit.

Am întâlnit cazuri în care femeile erau cele care iniţiau o relaţie. În unele cazuri s-a înfiripat o poveste frumoasă, în altele a început ceva, dar nu a mers, iar în altele nu s-a întâmplat nimic, ba dimpotrivă, s-a lăsat cu resentimente, reproşuri şi alte lamentări.

Să dau şi câteva exemple pentru a se înţelege mai bine. Aveam o colegă în liceu care era mai open-minded, mai nebunatică, îndrăzneaţă şi cu mult tupeu (în sensul bun al cuvântului). Într-o clasă paralelă, era un băiat mai timid, dar drăguţ foc. Cred că toate fetele erau înnebunite după el. Colega asta şturlubatică a mea a pus ochii pe dânsul şi şi-a pus în gând să-l cucerească. S-a dus la el şi l-a invitat la un film . El a acceptat invitaţia, căreia i-a urmat una la cafea, apoi o plimbare prin parc şi după vreo două săptămâni erau iubiţi. De curând am aflat că s-au căsătorit şi sunt pe cale să devină părinţi. Deci, iată un caz fericit în care primul cuvânt l-a avut femeia.

În schimb am asistat şi la o poveste mai… nefericită ca să spunem cât mai frumos. Am un prieten care a avut parte de o experienţă nu tocmai plăcută din cauza unei femei prea iubăreţe. El nu prea îi dădea atenţie, nu pentru că ar fi avut pe cineva, dar nu prea îi plăcea tipa, nu avea nimic în comun cu ea. Ei şi văzând mândra noastră că nu reuşeşte să-şi facă înţeles amorul, începe să-l ponegrească pe săracul băiat. A început prin a-l ignora, îl vorbea de rău în grupul de prieteni comuni pe care-l frecventau. Noroc că amicul ăsta al meu era un tip cu capul pe umeri, a ştiut să evite aluziile care i se făceau şi nu s-a lăsat antrenat în discuţii inutile. Prietenii săi au observat de asemenea că sunt simple mofturi de femelă în călduri şi au lăsat-o să se calmeze.

So, sunt cazuri şi cazuri, se poate şi aşa (de ce nu?). Eu sunt curioasă ce părere aveţi voi? Dacă eşti femeie, ai avea curaj să faci aşa ceva? Cum ai proceda? Dacă eşti bărbat, cum ţi s-ar părea? Ai accepta sau nu?

Read Full Post »

Prima mea leapşă

Am primit o leapşă.
Prima mea leapşă.
Şi pentru că am primit-o de la o persoană foarte dragă mie, mă grăbesc să-mi fac temele.
Ce trebuie să fac? O listă cu lucruri pe care nu le-aş putea face niciodată. … Hm, cam greu. Trebuie să-mi pun căpşorul la contribuţie. (Nu putea să-mi dea o listă din care să aleg?)
M-am gândit bine şi ete ce mi-a ieşit:

1. Niciodată nu aş putea să…
… întorc spatele cuiva care are nevoie de mine.
Chiar dacă ştiu că mulţi doar profită de disponibilitatea mea de a ajuta, nu prea ştiu să spun „nu”. Nu contează cine e persoana care îmi cere ajutorul, dacă îmi place sau nu, dacă la rândul ei m-ar ajuta sau nu, eu fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a o ajuta.

2. Niciodată nu aş putea să…
… renunţ la cărţi.
De cand mă ştiu îmi place să citesc. Când eram în liceu eram un veritabil şoarece de bibliotecă; aveam un teanc de fişe de lectură unde, dacă însumam titlurile, cred că erau tot atâtea cât citeau toţi colegii mei la un loc. Programa şcolara era deja citită de mult când începeam noi să le studiem la clasă si să le comentăm.

3. Niciodată nu aş putea să…
… încerc să obţin ceva ştiind că fac rău unei persoane.
Nu ştiu alţii cum pot, dar eu nu m-aş putea bucura de victorie ştiind că nu a fost câştigată cinstit. Vorba aia: Decât bogat nefericit, mai bine sărac şi cinstit.

4. Niciodată nu aş putea să…
… fac sporturi extreme.
Sunt o fricoasă din acest punct de vedere, unde mai pui că am şi rău de înălţime.

5. Niciodată nu aş putea să…
… stau fără muzică, dans, distracţie.
Iubesc foarte tare muzica, am câte o melodie pentru fiecare stare. De dans nici nu mai spun: la orice petrecere la care mă duc nu pot sta prea mult pe scaun. Nu contează dacă ştiu sau nu să dansez pe un anumit ritm, eu mă bâţâi după melodie.

6. Niciodată nu aş putea să…
… renunţ la şofat.
Nu am permis de prea mult timp, dar mi-am dorit acest lucru toată viaţa. Mă simt foarte bine la volan şi chiar mă relaxează.

7. Niciodată nu aş putea să…
… fac politică.
Nu sunt bună la chestii din astea demagogice. Nu pot să mă duc în faţa unei naţiuni şi să spun că fac aia, aia şi ailaltă şi după să mă fac că plouă. Să văd atâta mizerie în jurul meu şi să stau cu mâinile-n sân în timp ce-mi umflu conturile.

8. Niciodată nu aş putea să…
… promit ceva şi să nu mă ţin de cuvânt.
Mai bine nu promit nimic, dacă ştiu că nu pot duce la bun sfârşit sarcina pe care mi-am asumat-o. În schimb încerc să fac acel lucru şi dacă-mi iese bine de bine, dacă nu asta e, măcar nu m-am lăudat degeaba.

Şi pentru că sunt o persoană foarte altruistă (dacă nu maă laud io, atunci cine?), pasez leapşa mai departe Erminuşei, Blondei şi cui o mai vrea.

Read Full Post »