Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2009

Leapşă de organizare

Uite primii ordin de la comitet (condus cu măiestrie de dragele Blonda şi Crocoditza) că trebuie să purced la inventarul obiectelor de pe biroul meu. Şi fiindcă io mi-s fată ascultătoare şi harnică acţionez în consecinţă. Numai că inventarul va fi cam scurt căci nu prea posed prea multe chestii în susnumita locaţie. Amu, io nu-s chiar maniacă după curăţenie, dar nici nu-mi place să văd multe lucruri depozitate aiurea fiindcă mă obosesc foarte tare.

Aşadar şi prin urmare, iacătă:

– una bunată monitor, dotată cu una bucată cameră web (aşa mai spării lumea câteodată 😉 )

– tastatură plus mouse

– boxele de la calculator

– modem-ul pentru internet

– doo bucăţi lumânări parfumate (una cu aromă de citrice, cealaltă cu aromă de ciocolată)

– o cutie cu chibrituri

– o pilă de unghii

– un lănţişor de aur

– ceaşca din care am băut cafeaua dimineaţă

– o papiotă de aţă verde (am căutat mult timp nuanţa care să se potrivească cu puloverul pe care trebuie să-l cos, acum trebuie să mai treacă ceva timp până să trec la acţiune).

Uh… mă achitai de datorie. Şi pentru că sunt o persoană tare altruistă dau liber la leapşă; o poate prelua oricine vrea.

Anunțuri

Read Full Post »

Plăcut impresionată

Nu ştiu dacă v-am spus până acum, dar eu am o relaţie foarte specială cu meşterii lu’ peşte prăjit; ăştia de zugrăvesc, repară, instalează centrale şi alte trebi din astea laborioase. Relaţia noastră e cam aşa: ei mi-s dragi mie ca sarea-n ochi, dar nici eu lor nu li-s mai prejos. Dar fiindcă nu vreau să-mi stric buna dispoziţie n-o să dau acum prea multe detalii. Altceva vreau să vă spui.

Astăzi mi s-a întâmplat ceva interesant, ceva care m-a făcut să zâmbesc şi să mă gândesc că totuşi există oameni. La mine la servici e o problemă cu căldura. Suntem mai multe firme racordate la o centrală electrică şi fiindcă noi suntem capăt de coloană la noi se încălzesc caloriferele prea puţin sau deloc. Prin urmare, în ultimele două săptămâni am cam îngheţat de frig. Ne-am ţinut de nenii cărora le plătim chirie să vină să rezolve problema. Într-un final au apelat la serviciile unor instalatori şi astăzi s-au înfiinţat la noi ca să remedieze problema. Au venit doi bărbaţi, unul până în treizeci de ani, unul trecut de cincizeci, foarte respectuoşi şi foarte muncitori. Ne-au explicat că trebuie să schimbe un calorifer, că trebuie schimbate toate ţevile şi că trebuie refăcută toată reţeaua. Şi-au cerut până şi scuze că ne deranjează şi că o să cam facă mizerie.

Au început să lucreze şi încercau să facă în aşa fel încât să nu facă zgomot sau să ne încurce în activitatea noastră. Lucrau foarte curat, nu înşirau materiale peste tot sau lăsau scule aiurea, dar lucrau şi foarte repede. N-aveai timp să-i vezi ce repede se mişcau, nici nu mi-am dat seama când au pus ţevile. Pe la prânz i-am întrebat dacă nu vor o cafea şi mi-au spus că ar vrea, dar nu vor să deranjeze. Se simţeau jenaţi, de parcă aş fi depus un efort prea mare. Mi-a făcut plăcere să fac şi eu ceva pentru ei. N-am mai văzut de mult atât bun simţ şi atâta simplitate ca la ei. Plus că atunci când au terminat au strâns tot gunoiul, ba chiar au şi măturat tot moluzul care s-a adunat (acum o să mă combateţi şi o să spuneţi că în mod normal aşa ar trebui să facă toţi meseriaşii, dar lor li se fâlfăie, lasă o mizerie de nedescris).

Şi uite aşa au reuşit oamenii ăştia să-mi lase o impresie foarte bună. E incredibil cum un lucru mărunt poate să-ţi însenineze ziua. Şi mă gândesc: dacă toată lumea s-ar ţine de treabă nu ne-ar fi viaţa mai uşoară? Nu ar fi lucrurile mai simple, nu am trăi fără stres şi fără să ne enervăm degeaba?

Da, da, e o întrebare retorică, ştiu.

Week-end plăcut să aveţi! 🙂

Read Full Post »

Poezie

Iubesc poezia. Mi-au plăcut dintotdeauna rimele. Am crescut cu poeziile lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, Octavian Goga. Mai târziu am descoperit şi poeţi străini şi mult mi-au mai plăcut: Rudyard Kipling, William Shakespeare, Rabindranath Tagore, Jean de La Fontaine şi lista ar putea continua. În schimb nu mi-a plăcut studiul poeziilor. La şcoală nu excelam la analiza literară. Mie îmi plăcea să le citesc, să ascult cum alţii le recită şi-atât.

Astăzi, răsfoind blogurile pe care le citesc frecvent, am găsit la Flavius câteva versuri scrise de un poet de care nu am auzit până acum, dar care mi-a atras atenţia – Ovidiu Genaru. Şi am căutat pe internet şi alte poezii scrise de el. Şi mi-au plăcut, dar cel mai mult mi-a plăcut următoarea poezie:

„ANCHETAREA UNEI LACRIMI”

I s-a cerut să se legitimeze: nu avea acte
A fost întrebată cu ce a greşit şi ea a ridicat din umeri
„Recunoaşte că trăieşti în concubinaj cu diverşi indivizi” a zbierat acuzarea
„Provii din râs sau din plâns?”
„Nu-mi cunosc părinţii” a răspuns lacrima
şi grefierul a notat în procesul verbal: origine dubioasă
„Înnoptezi în cartierele oraşului nostru şi nu
eşti înregistrată în cartea de imobil” a spus procurorul
„Prezenţa dumitale tulbură viziunea reală
şi produce igrasie umana” a adăugat judecătorul
„Lacrima Lacrima şi mai cum?”
„Nu sunt căsătorită” a răspuns modest lacrima „Sunt disponibilă…”
„E o târfă şi o stricată” s-a auzit murmurul sălii
„să recunoască deschis ce caută printre noi”
„Păstraţi linişte” a ordonat clopoţelul
„Numeşte-ţi unul doi trei martori” o îndemnă avocatul
„Nu vreau să mă apăr sunt nevinovată” a răspuns lacrima
„Dacă tot te afli aici te acuz din principiu” a spus procurorul.

Read Full Post »

M-am trezit de dimineaţă într-o hărmălaie de nedescris. Culmea, ştiam că e sâmbătă, nu trebuia să merg la servici, puteam dormi până la ce oră vreau, aşa că mi s-a părut un pic suspect. Când ies din cameră dau de sor-mea.
– Ce faci, tu? întreb eu buimacă şi chioară de somn. Dar tu nu trebuia să fii în Cipru? Când aţi plecat? Şi când aţi ajuns? Mie de ce nu mi-aţi spus că veniţi?
– Hopa, fată, că m-ai zăpăcit de cap. Am venit cu avionul de 1.30. Am avut noroc că l-am mai prins. Dar nu puteam să lipsesc de la o zi aşa importantă pentru tine. Hai, că deja a venit lumea. Şi tu nici măcar nu te-ai îmbrăcat.
– Ce zi, fată? Tu te-ai dilit de tot. Azi e sâmbătă şi-atât. Dar voi cum de-aţi venit mai repede?
– Păi ne-a sunat iubitul tău şi a zis că faceţi nuntă şi să venim mai repede ca să fie toată familia.
– ????????? Ce face? Care iubit tu? Ce nuntă?
– Păi uite s-au adunat toate rudele noastre, te aşteptăm să mergem la biserică, haide să te îmbraci.
Şi mă duce în sufragerie. Pe un umeraş era agăţată o rochie albă de mireasă. Lungă, simplă, avea nişte volănaşe de la şolduri în jos.
– Fată, dar mie nu-mi place rochia asta. E prea simplă. Eu vreau una de prinţesă, care să aibă corset şi crinolină, să fie bufantă şi vaporoasă.
– Lasă, fată, că e bună şi asta. Hai îmbracă-te repede şi să ieşim.
– Tu, dar nu sunt nici coafată, n-am apucat să-mi fac nici manichiura, nu pot să mă mărit aşa.
– Lasă, că tu eşti frumoasă oricum.
Ea pleacă, eu încep să mă îmbrac, dar când mă văd în oglindă, eram în costumaşul meu grena, cu sacou şi fustiţă şi o bluză albă. Rochia stătea cuminte pe umeraş. Am ieşit afară şi atunci m-a trimis mama să duc apă la câinii unui vecin pe care îi aveam noi în grijă. Casa lui e mai departe de a noastră cu vreo 500 m. Am ieşit în stradă şi, când să mă îndrept spre curtea lui, n-am mai putut înainta. Parcă mă ţinea ceva pe loc, nu-mi puteam mişca picioarele. Şi mi-era frică să nu întârzii la nuntă aşa că nu m-am mai dus. Lasă că îi spun mamei că am fost şi mă duc mâine dimineaţă să le dau apă. Când să intru în curte văd că vine o Dacie break din care coboară foştii colegi de facultate ai cumnatului meu: Corina şi Costi.
– Credeai că nu venim la nunta ta? mă întreabă Corina. Cum să lipsim de la un eveniment aşa de important. Hai să-mi arăţi rochiţa.
Când intrăm în curte deja se întunecă afară. Mă întâmpină mătuşă-mea şi-mi spune că au mai venit invitaţi, întrabă de mireasă şi de mire. Păi de mire întreb şi eu că nici măcar nu-l cunosc. „Lasă că îl vei cunoaşte”, îmi spune ea.
„Hopa, aici se întâmplă ceva. Toată lumea ştie şi eu habar n-am. Dar când s-au pregătit? Când au trimis invitaţii? Oare unde se va ţine petrecerea?”
Intru în casă, mă duc în sufragerie şi o găsesc pe verişoara mea care se dezbrăca de rochia mea de mireasă.
– Ce faci?, o întreb furioasă.
– Am probat-o şi eu un pic, să văd cum îmi stă.
– Vai, uite, ai şi murdărit-o? Cum mă mai mărit eu acum?
Supărată, m-am aşezat pe canapea. Şi deodată m-am trezit.

Pfui, bine că a fost numai un vis. Dar m-am simţit ca şi cum era adevărat. Şi eu de obicei nu prea ţin minte ce visez, dar pe ăsta l-am reţinut aproape în întregime. Ş mi s-a părut cam creepy. În mod sigur n-aş vrea să trec prin aşa ceva. Acuma recunosc, eu vreau să mă mărit, dar să fie şi-un mire. Şi nu unul necunoscut. Vreau să îl aleg eu după sufleţelul meu, vreau să îl iubesc şi să mă iubească şi să am încredere să trăiesc o viaţă alături de el. Şi nu vreau nuntă din asta pe neve. Vreau să particip şi eu la pregătiri, să iasă frumos, să-mi placă mie, să am rochie după gustul meu şi să nu am păreri de rău după aia. Aşa că nu-mi plac surprizele astea. Nu-mi place să mă invite altcineva la propria mea nuntă.

Read Full Post »

Caut job, urgent

hire-meNu vă speriaţi, că n-am rămas şomeră. Dar banii pe care-i obţin nu-mi ajung. Şi nu-s din aia care cheltuie banii pe tot felul de prostii şi iese toată ziua bună ziua în oraş. Salariul de-abia îmi ajunge pentru cheltuielile lunare. Plus că m-a mâncat undeva de am făcut şi un credit în bancă şi m-am pricopsit cu o mândreţe de rată lunară deloc neglijabilă.

Aşa că de câteva luni îmi mai caut un job. Numai că nu găsesc nimic, ori poate sunt eu bătută-n cap şi nu ştiu unde să caut. Plus că mi-am ales aiurea şi perioada, pe criza asta nu prea se fac angajări. Am sunat la anunţuri prin ziare de mi s-a acrit. Am depus o groază de CV-uri. Am mai întrebat în stânga şi-n dreapta, cunoştinţe, neamuri, nu se leagă nimic. Nici nu mai am speranţă că voi găsi ceva.

Ca o ultimă încercare disperată, am decis să-mi fac reclamă şi aici pe blog. În speranţa că s-a găsi cineva care mă poate ajuta. Nu mi-e frică de muncă, pot să lucrez câteva ore în fiecare zi (pe lângă programul de la primul job), plus sâmbăta şi duminica. Am mai lucrat ca vânzătoare la magazine alimentare, am avut grijă de copii, chiar am dat şi meditaţii la matematică. Ştiu să lucrez foarte bine pe calculator, mă pricep la contabilitate primară, am făcut traduceri din/în limba engleză, am şi permis de conducere.

Notă: Acest post este foarte serios şi trebuie tratat ca atare.

Read Full Post »

jack daniel'sEu în general nu prea le am cu licorile bahice. Îmi place să degust un whiskey bun (eventual combinat cu cola), un vinişor, o vişinată de casă, pe scurt place la mine astfel de delicii. Dar nu mereu, numai pe la vreo petrecere, pe la o ieşire în oraş, şi cum astfel de lucruri se întâmplă destul de rar, nu sunt prea obişnuită. Aşa că, de multe ori mă ameţesc, dar numai de câteva ori pot spune că am fost mai mult sau mai puţin beată.

Prima ispravă de gen s-a petrecut pe la vârsta de 2 anişori; am fost precoce, nu jucărică ;). Eu nu-mi mai aduc aminte, mi-au povestit mama şi tata (şi mie şi la jdemii de rude aşa că ştiu toţi ce trăsnăi am făcut). Cum s-a întâmplat? Tata avea obiceiul ca, atunci când se întorcea de la servici şi înainte de a sta la masă, să bea o vişinată; avea el o ceaşcă de cafea (micuţă, semăna cu alea de beau chinezii ceai), aia era porţia lui zilnică. Eu, copil mic şi prost, fâţâindu-mă pe lângă masa unde era ceşcuţa, pun mâna pe ea şi-ncep să beau. Până să-şi dea seama tata şi mama ce fac, eu deja băusem mai bine de jumătate (fiind dulce, cred că mi-a deschis apetitul). Nici bine nu mi-au luat ceaşca din mână că am şi tras pe dreapta. Îngrijorări, panică, dar copilul n-avea nici pe naiba, dormea dus. Au stat ei ca pe ace câteva ore, dar după aia m-am trezit. Şi de atunci tata n-a mai lăsat ceaşca pe masă.

A doua oară a fost prin ultimul an de liceu. Supăraţi tare că ne despărţim, eu şi colegii de clasă ne hotărâm să mergem într-un bar să ne mai domolim oful. Ne hotărâm noi să luăm o sticlă cu coniac din aia mare (cred că avea un litru) şi să o împărţim frăţeşte; erau pahare de 100 ml umplute mai bine de trei sferturi. Am luat o gură, am văzut că era bun, dar era taaaare, pfui ardea maţele. Colegii insistau că trebuie să-l bem tot, bine dacă ei aveau antrenament normal că nu li se părea mult. Eu dacă nu eram obişnuită (şi chiar nu eram deloc), deja pe la a treia înghiţitură vedeam stele verzi. Dar într-un final, am reuşit să-l beau. Acuma se amuzau de mine că eram cam ameţită, mă mişcam cam dubios. Oricum au avut grijă de mine, am mai stat împreună câteva ore, au luat ceva de mâncare şi am reuşit apoi să ajung acasă pe picioarele mele.

Anul trecut, prin mai, am fost la petrecerea de aniversare a unui coleg. Şi tot atunci am descoperit Martini-ul. Mamăăăă, ce bun mi s-a părut, era duuuulce şi bun. Şi am băut un pahar, după aia încă unul (dar nu erau pahare speciale pentru Martini că nu avea restaurantul respectiv, ne serveau în pahare mari de whiskey, pline pe jumătate, dar când mai trecea sărbătoritul pe la noi le punea pline ochi). Boooon. Cred că adunat am băut vreo cinci pahare din alea pline. Şi hi hi hi, ha ha ha, râdeam cu gura până la urechi, deşi acum nu-mi mai aduc aminte de ce 😆 . Pe la două m-am hotărât să plec acasă, mă cam dobora oboseala. Când să mă ridic de pe scaun, am avut senzaţia că se învârte sala cu mine. Norocul meu că un alt coleg mă ducea acasă cu maşina. Pe drum mă lua deja cu călduri, aveam o stare de ameţeală şi îmi venea să vărs. Am ajuns cu bine totuşi şi cum m-am băgat în pat am adormit instant.

Ultima dată – acum două luni, de Sf. Maria. La noi e hram de Sf. Maria şi în fiecare an ne pregătim ca pentru sărbători: facem curăţenie în toată casa, pregătim mâncaruri mai speciale, facem prăjituri. Anul acesta am avut mai mult de lucru căci am cules şi via, chiar cu o săptămână înainte. Şi pentru că mie îmi place foarte mult mustul am pus la frigider câteva sticle. Făceam ce făceam, mai dădeam o raită pe la frigider şi mai beam un pahar de must. Aşadar cu o zi înainte de hram ne apucăm să facem mâncare, fac blatul pentru tort, pregătesc cremele pentru ornat, tai fructele. Şi ştiţi cum e pe la bucătărie, mai guşti un pic să vezi dacă e bun, mai iei o gură-două, mai un fruct, mai o cană de must. Pe la prânz a început să mă doară burta (eu nu prea am probleme de gen, rar mi se întâmplă să mă stric la burtă, dar şi când se întâmplă…). Şi ce s-a gândit mândra? Ia să beau eu o gură de rachiu, că poate-mi trece. Am văzut eu că s-a mai ameliorat am mai luat o duşcă. Peste vreo oră am început să văd dublu. Că mândra nu s-o gândit că mustul ăla fermentează, iar combinaţia cu rachiul nu prea e recomandată. Şi uite-aşa s-a îmbătat de toată frumuseţea. Maică-mea nu ştia ce-i cu mine, ce tot mă învârt ca un coi într-o găleată. Dar treburile trebuiau făcute, nu puteam să las totul baltă. Noroc cu ea că m-a ajutat, că altfel nu ştiu dacă mai terminam. Plus că mă durea capul de simţeam că-mi crapă. Am terminat şi m-am dus la culcare. Dar îmi era aşa de rău, îmi venea să vărs. Am adormit, dar după nici o oră m-am trezit din nou. Am ieşit afară şi am dat la raţe. Mi-am mai revenit un pic, dar a doua zi tot mi-a fost rău, am stat mai mult în pat.

Read Full Post »

Ne confruntăm de ceva vreme cu o problemă destul de gravă. Bine nu eu şi familia mea în mod direct, dar ne afectează şi pe noi într-o anumită măsură.

Mama mea are un frate. Care frate nu prea le are cu socotelile, nu prea ştie să aprecieze ce are şi din cauza asta este implicat până în gât într-o problemă care nu prea are nici o portiţă de scăpare. Mai ales acum, din cauza crizei ăsteia care ne macină pe toţi. Dar să povestim de la începuturi:

Mama mea şi frăţiorul din dotare au moştenit de la părinţii lor o casă şi câteva bucăţi de teren (printre care o vie, o pădure, nimicuri d’astea 😉 ). Câţiva ani de zile, din cauza lipsei banilor şi a altor motive mai personale, nu au dezbătut această moştenire, deci toate bunurile enumerate mai sus au fost în posesia amândurora. Anul trecut, în urma numeroaselor insistenţe ale unchiului meu, mama a fost de acord să meargă să dezbată moştenirea. S-au dus la primărie, au scos certificatele de moştenitor şi au făcut împărţeala: casa şi o parte din teren i-au revenit lui unchiu-miu, iar altă bucată de teren (mai mărişoară, ca să compenseze casa) mamei.

Nici bine nu s-au terminat formalităţile că unchiul a şi început să înstrăineze posesiunile lui, dar nu aşa oricum, ci la preţuri mult mai mici decât erau pe piaţă la vremea respectivă. Îl prosteau alţii pe faţă. Cum nu mai văzuse el aşa sume de bani în viaţa lui, imediat făcea târgul. Ca să dau un exemplu, a vândut 800 mp cu 24.000 ron, iar cel care l-a cumpărat l-a vândut mai departe cu 60.000 ron (afacerist de afacerist, îmbogăţeşte pe alţii).

Măiculiţă mamă, şi când se vedea cu banii nimeni nu mai era ca el. Ce chef, ce benchetuială era la el acasă. În loc să facă ceva util cu banii ăia, el se distra. Mătuşă-mea era în stare să se îmbrace numai în aur. Ei, dar nici o minune nu ţine mai mult de trei zile, aşa că s-au trezit dragii de ei că nu mai au ce cheltui. Şi că viaţa e scumpă, şi că au doi copii de întreţinut. Cum numai unchiul are servici şi mai are de plătit şi pensie alimentară pentru un copil din prima căsătorie, au început să apară greutăţile. Au început să aibă datorii, aurul achiziţionat a fost treptat amanetat şi mai apoi pierdut că nu au avut cu ce-l recupera.

În disperare de cauză au apelat la un amic să îi împrumute cu bani. Ăsta a fost de acord şi i-a ajutat cu 3000 ron, dar nu aşa oricum ci cu procură prin notariat în care unchiu-miu îi dădea în schimbul banilor o bucată de pământ (de numai 1800 mp). Fiindcă nu aveau toate actele în regulă pe pământul respectiv, iar amicul a mirosit că ar putea rămâne cu buzele umflate, i-a cerut să garanteze şi cu suma de 30.000 ron. Şi ameţitul a semnat că e de acord. Cât de tâmpit poţi fi încât să dai înapoi pe 3.000 de lei 30.000 de lei? Sau chiar dacă se rezolvau actele pe terenul respectiv cum să dai tu 1800 mp cu 3000 ron? Nici dacă aş fi miliardară nu m-aş băga la aşa afacere păguboasă.

Timpul a trecut, iar cu actele pe terenul respectiv nu s-a rezolvat nimic şi nici nu ştiu dacă se vor rezolva vreodată. E o treabă tare încurcată. Trebuie dată primăria în judecată că a greşit actele, iar procesele astea sunt foarte lungi şi de cele mai multe ori pierde tot cel ce are dreptate. Şi văzând nenea care l-a împrumutat pe unchiu-miu că nu are şanse să intre în posesia terenului, l-a dat în judecată şi şi-a cerut cei 30.000 ron promişi. Dar nu a câştigat cât a vrut el fiindcă judecătorul a hotărât ca unchiul să-i restituie doar cei 3000 ron (plus cheltuielile de judecată) şi asta din cauză că terenul nu fusese înstrăinat la terţe persoane.

Mama n-a ştiut nimic, nici când a vândut tot ce avea, nici când a luat banii cu împrumut. Unchiul n-a vrut să-i spună nimic căci ştia că ea nu ar fi fost de acord. A aflat de-abia după ce treburile erau aranjate şi când nu se mai putea face nimic. Dar după ce s-a întentat proces împotriva lui a venit spăşit la dânsa şi i-a povestit şi i-a zis nu ştie ce să facă. Mama s-a enervat foarte tare şi l-a întrebat de ce nu a venit la el şi când a făcut prostiile mai mari decât capul lui.

S-a terminat procesul şi i-a venit citaţie acasă că trebuie să plătească vreo 8.000 ron (3.000 – datoria în cauză, restul – cheltuieli de judecată); în caz contrar se punea sechestru pe casă care ulterior ar fi fost vândută şi datoria achitată. Unchiul şi mătuşa nu s-au lamentat atunci foarte tare, ziceau că vor plăti atunci când vor avea. Spuneau că: „n-o să ne ia casa pentru 80 mil. de lei vechi”. La vreo lună de la primirea citaţiei, se trezeşte mătuşă-mea acasă cu executoarea şi nişte poliţai care îi spun că au venit să pună sechestru pe casă. Asta a rămas interzisă, habar n-avea ce să zică. I-a rugat atunci să îi mai păsuiască puţin ca să încerce să facă rost de bani. Executoarea a fost de acord şi i-a mai amânat cu zece zile, dar i-a sfătuit să facă rost de bani altfel nu are de ales şi pune sechestru pe casă. Când m-a sunat mama şi mi-a povestit am rămas tablou. Nici nu puteam vorbi, parcă îmi rămâneau cuvintele undeva în gât şi nu aveau putere să iasă. Bine, ştiam de proces, ştiam că unchiul fusese somat să plătească aceşti bani, dar totodată trăgeam nădejde că se va rezolva şi nu se va ajunge la soluţii atât de extreme. Au trecut cele 10 zile fără prea multă implicare din partea unchiului. El îl ia pe „nu ştiu ce să fac” în gură şi gata… a rezolvat toate problemele. Câteodată e aşa de pasiv omul de zici că n-are nimicuţa. Iar noi suntem cele care nu putem dormi noaptea. Mai ales mama, care s-a născut şi a trăit în casa aceea. Ei cum poate vedea ea persoane străine în casa aia şi mai ales cum poate trăi cu gândul că fratele ei a fost dat afară de acolo. Şi o doare sufletul când vede că alţii şi-au bătut joc de munca părinţilor ei.

Acuma ziceţi-mi şi mie: nu merită să-l baţi?

Read Full Post »

Older Posts »