Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2010

1 Martie

Zilele au trecut şi a venit şi primăvara mult-aşteptată.

Vreau cu această ocazie să vă trimit un buchet de flori virtual împreună cu o urare: să fiţi sănătoşi, să fiţi iubiţi, să-i aveţi mereu alături pe cei dragi, să fiţi frumoşi ca un bobocel de floare şi senini ca o zi de primăvară şi să aveţi multă bucurie în suflete.

Primăvară frumoasă!

Anunțuri

Read Full Post »

Citeam ieri un articol la Diana Emma despre prietenia adevărată şi mi-am adus aminte de o povestioară pe care am primit-o pe mail şi care mi-a plăcut foarte tare:

Testul Filtrului Triplu

În Grecia Antică, Socrate era renumit pentru respectul cu care îşi trata prietenii. Într-o zi o cunoştinţă l-a întâlnit pe marele filosof si l-a întrebat:

„Ştii ce-am auzit despre prietenul tău?”

„Stai puţin”, a replicat Socrate. „Înainte de a-mi spune ceva aş dori să facem un test. Se numeşte testul Filtrului Triplu.”

„Filtrul Triplu?”

„Exact”, a continuat Socrate. „Înainte de a vorbi cu tine despre prietenul meu, ar fi o idee bună să stăm un pic şi să filtrăm ceea ce vei spune. Acesta este motivul pentru care îl numesc testul Triplului Filtru. Primul filtru este Adevărul. Eşti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?”

„Nu”, spuse omul. „De fapt doar am auzit despre asta şi……”

„În regulă”, a spus Socrate. „Deci nu ştii dacă este adevărat sau nu. Acum hai să încercăm şi al doilea filtru, filtrul Bunătăţii. Ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu este ceva bun?”

„Nu, din contra………”

„Deci”, a continuat Socrate, „vrei să-mi spui ceva rău despre el, dar nu eşti sigur că este adevărat. Totuşi poţi să treci testul, deoarece mai este un filtru: filtrul Utilităţii. Ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu îmi va fi de folos?”

„Nu, nu chiar.”

„Bine”, a concluzionat Socrate, „Dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici bun, nici chiar folositor, de ce mai trebuie să-mi spui ceva?”

Read Full Post »

Limba română

Mi-am adus aminte de o întâmplare din copilărie. De fapt cred că aveam vreo 10-11 ani. Un unchi de-al meu se întorsese din Anglia după un stagiu de practică de vreo 6 luni şi l-am întrebat dacă ştie toată limba engleză. El m-a întrebat la rândul lui dacă eu cunosc foarte bine limba română şi am răspuns repede că da, cum să nu, cunosc toate cuvintele. Atunci el a început să râdă şi mi-a replicat că nici un om nu cunoaşte în totalitate o limbă, fie ea şi limba lui maternă.

Mai târziu aveam să realizez că avea dreptate, că n-ai cum să cunoşti toate cuvintele şi mai ales vorba nostră românească care are mai multe înţelesuri. Zilnic întâlnesc cuvinte sau expresii de care n-am mai auzit şi atunci dau fuga la dex şi mă documentez. Pe moment le înţeleg, îmi intră în tărtăcuţă, dar dacă nu le uzez zilnic, se mai întâmplă să le uit din nou.

Vă spuneam că m-a prins foarte tare jocul de scrabble, nu e zi în care să nu joc măcar o partidă. Câteodată nu joc, ci observ o partidă de top, în care joacă cei mai cei. Dar aseară am rămar mască. Printre cuvintele pe care cei doi jucători le înşirau pe tablă s-au numărat şi acestea:
– ouabaine
– eufoniu
– anceps

Neam de neamul meu cred că n-a auzit de ele. M-am holbat şi eu luuuuung după care m-am dus să cer lămuriri. No, acum cine-mi spune ce semnificaţie are fiecare dintre ele, fără să se consulte dexul, e cel mai bazat din cei mai bazaţi.

Să aveţi o zi de joi magnifică, fără flăcărui violacee şi alte ştermeleaguri! 😉

Read Full Post »

În sfârşit s-a făcut căldură. N-am simţit niciodată mai acut absenţa ei ca în iarna asta. Îmi vine să strig de bucurie, ca un copil care a primit jucăria pe care şi-o dorea. Eu care mă lăudam că sunt rezistentă la frig, că suport mai bine frigul decât căldura (deşi sunt născută în inima verii), da eu… am aşteptat căldura de pe la începutul lunii februarie cum aştept să câştig potul cel mare de la Kiss Cash, adică cu sufletul la gură (acuma nu săriţi şi voi că aştept degeaba că am destui de-alde toma necredinciosu’ prin preajmă, nu-mi mai trebuie).

Pe bune, mi s-a acrit de frig în iarna asta. N-am mai tras ger din ăsta de mult, de fapt niciodată parcă nu a fost aşa de năprasnic. Parcă şi oasele au cedat sub forţa nimicitoare a babei ierni, m-am plâns tot timpul, ba că mă doare mâna, ba genunchii… eh… îmbătrânim, maică. Acuma, cât e glumă-i panaramă, dar m-a durut mâna dreaptă îngrozitor de tare iarna asta, mai exact încheieturile. Nu puteam nici să ţin mâna pe mouse, iar dacă o răsuceam din greşeală mă durea până la inimă. Noroc cu maică-mea că s-a îndurat de mine şi m-a tratat cu nişte flamexin, iar în cinci zile mi-a trecut, dar tot mă chinuie gândul că s-ar putea să am niscaiva reumatism şi trebuie să fac o mică vizită pe la spital.

Dar… ce-a fost mai greu a trecut, se zvoneşte că vine primăvara şi pe strada noastră. De-abia aştept să văd copaci înfloriţi şi câmpii verzi, să merg după ghiocei şi viorele în poiana de pe dealul din spatele casei mele, să beau cafeaua dimineaţa pe băncuţa din curte, dar mai ales să scap de multitudinea astea de haine pe care a trebuit să le car după mine toată iarna.

Primăvară frumoasă vă doresc!

Read Full Post »

Nu sunt o fană înfocată a trupei Hi-Q, îi ascult sporadic, îmi plac câteva din melodiile lor şi atât. Ce nu-mi place e circul ăsta mediatic care a luat amploare de când Anya a decis să-i părăsească. La început era totul ok, numai miere şi lapte, vai ce bine e la noi, Anya declara că nu vrea să fie doar o altă fată din Hi-Q, ci vrea să-şi lase amprenta stilului propriu. Şi, după nici doi ani, anunţă că nu mai vrea, că nu mai poate, că atmosfera e irespirabilă în interiorul trupei.

Sincer, de când am văzut-o pe fata asta parcă am avut o presimţire că mulţi purici nu face la ei în trupă. Mi-a lăsat aceeaşi impresie pe care mi-a făcut-o şi Alexandra Dinu când s-a măritat cu Mutu. La amândouă parcă am văzut expresia aceea de interesată, de femeie care aspiră la ceva. În cazul Anyei era nevoia de a se face cunoscută. Nu contest… e superbă, e foarte talentată şi cântă frumos (chiar îmi place cum cântă), dar în Românica noastră dacă nu eşti cunoscut poţi sta şi-n cap că nu ajungi nicăieri. După ce s-a remarcat şi (pe româneşte) şi-a văzut sacii în căruţă, gata… pleacă, fiindcă i se pare ei că nu mai e dorită şi se cere prea mult de la ea.

Nu spun că băieţii or fi uşă de biserică, dar sunt de părere că nu aşa trebuie procedat. Dacă tot au fost ei cei care ţi-au oferit o rampă de lansare, respectă-i măcar pentru acest lucru. Că nu a fost numai lapte şi miere colaborarea dintre voi şi ai avut de suferit, asta e. Nici într-o căsnicie nu e totul roz cu toate că cei doi protagonişti de iubesc şi au hotărât să-şi lege destinele pentru vecie. Darmite între colegi… E normal să mai apară divergenţe, fiecare are stilul lui, fiecare vine cu viziunea lui, rezultatul final trebuie să fie o contopire a acestora, nu neapărat impunerea ununi anumit stil pentru toţi componenţii. De asta nu prea au rezistat trupele înfiinţate pe la noi, pe când cele din afară numără decenii întregi de activitate.

Acum vin eu şi-ntreb – dacă nu colabora cu dj-ul ăsta cu care are o melodie super-ascultată mai pleca ea de la băieţi? Sau dacă nu reuşea să facă un featuring cu o vedetă internaţională (nu ştim care, e secret încă) se mai lansa ea solo? Şi înclin să cred că nu. Dar na, după ce ne folosim de un lucru hai să îl aruncăm că nu mai e bun.

Read Full Post »

Lepşe valentine

Azi trebuie să tratez două lepşe, una venită din partea Divei şi mai apoi reeditată şi de Fătuca bătăuşă, iar cealaltă din partea Blondei semaforizate. Na, ce să-i faci, e criză, în loc de lugu-lugu şi alte chestii siropoase de se servesc luna asta ca să-l sărbătorim pe nenea Valentin, se folosesc mai nou lepşe. Dar tot e bun, dacă nu era deloc era mai grav 😉 .

Prima leapşă, căreia i-am spus leapşa feminină, are următoarea regulă: trebuie să postez o poză cu mine sau cu părţi din mine în care arăt absolut senzaţional și o poezie cu și pentru femei. Dacă diva a întâmpinat greutăţi în alegerea poeziei, iar poza a fost floare la ureche, la mine situaţia e taman invers. Poezia am găsit-o imediat, într-o carte foarte dragă sufletului meu, care conţine versuri de dragoste ale mai multor poeţi români. În schimb cu poza a fost mai dificil. De felul meu nu sunt prea fotogenică, aşa că toate pozele mele mi se par nereuşite. Dar, după zicala: „dacă-i musai, cu plăcere”, am luat la purificat toate folderele în care deţin mostre de strâmbături în faţa camerei foto şi, în concluzie, avem şi poză 😉 . Şi am să mă răzvrătesc eu puţin şi, contrar predecesoarelor mele, am să trimit leapşa mai departe nu la femei ci la… bărbaţi, şi anume la Jumătatea masculină a mărului şi la Sburlea. Regulile se schimbă numai puţin; prin urmare, poezia trebuie să fie tot cu şi despre femei, iar poza trebuie să le înfăţişeze pe iubitele/soţiile lor sau părţi ale acestora în care ele (în viziunea lor, a bărbaţilor) arată absolut senzaţional.

“Malvina” – Duiliu Zamfirescu

Eşti naltă şi subţire ca un crin,
Cu glasul mişcător ca un suspin,
Cu ochii de mireasă, visători,
Şi gura ca potirul unei flori.

Din ce necunoscută lume vii,
Cu gene rourate şi târzii,
Cu mersul plin de farmecul încet
Al tânăr-visătorului poet?

Eşti scrisă numa-n graţii şi păreri,
În ritm cu elegante mlădieri,
În primăvara florii de migdal
Şi cadrul mişcător al unui val.

Cum poţi să spui, cu mâna ce întinzi,
Atâtea lucruri mânei ce cuprinzi,
Şi ce mister e-n toată firea ta
De nu te poate nimenea uita?

Leapşa no.2 sau Ce înseamnă pentru mine statutul de blogger? Aici e mai simplu, trebuie doar să răspund la câteva întrebări:

1. Cât din viața personală expui scriind un blog?
Blogul meu e de dată foarte recentă, până acum am tratat aici numai câteva aspecte care au legatură (mai mult sau mai puţin) cu viaţa mea personală. Sincer nu ştiu cum va evolua blogul în viitor, nici când am început să scriu nu m-am gândit, nu am avut o viziune anume, îmi vin ideile pur şi simplu şi nu scriu neapărat despre mine. Totuşi, sunt unele lucruri pe care niciodată nu le-aş dezvălui pe blog.

2. Cu ce îți dăunează blogul?
N-aş putea spune că-mi daunează cu ceva. Cu toate că îl am de puţin timp, nu am avut motive să-mi doresc să nu-l fi avut.

3. Cu ce te ajută blogul?
Cea mai mare bucurie pe care mi-a produs-o acest blog este faptul că am cunoscut mulţi oameni frumoşi, deştepţi şi talentaţi, oameni pe care ador să îi citesc în fiecare zi şi care, la rândul lor, încurajează începuturile mele timide în spaţiul blogosferic.

4. Ce reacții permiți?
În general permit orice fel de reacţii. Sunt conştientă că nu toată lumea rezonează cu mine şi poate multora nu le face plăcere felul în care tratez anumite subiecte. Până acum nu am avut parte de comentarii acide sau de reproşuri, sper ca lucrurile să rămână la fel şi în continuare.

Read Full Post »

Mie îmi plac jocurile. Ce-i drept, nu prea le am eu cu cele fizice, cum ar fi: tenis, fotbal, baschet şamd. Fiindcă nu prea le am cu sportul. Nu prea am excelat nici la şcoală la orele de educaţie fizică, nici nu mi-a insuflat nimeni dorinţa de a practica un sport anume. Aşa că m-am fofilat cum am putut şi am scăpat de disciplina respectivă. În schimb îmi plac jocurile logice (de, dacă am fost tocilăreasă la viaţa mea 😉 ), jocurile de cărţi, jocurile pe calculator şi, zic eu, mă descurc cam binişor. Nu-s nici prea-prea, nici foarte-foarte. Dar jocul îmi face plăcere, nu neapărat postura de câştigător. De fapt, aici voiam să ajung. Eu ştiu că orice joc, fie el tenis, biliard, poker, table, rummy şi orice alt joc vreţi voi are un set de reguli. Şi respectarea regulilor este asociată cu noţiunea de fair-play, tradus mot-a-mot ca „joc corect”. Dar traducerea nu acoperă toate accepţiunile acestei expresii, prin urmare, după un search pe google, am găsit următoarele definiţii:

FAIRPLAY s.n. – Acceptare loială a regulilor (într-un joc, într-un sport, în afaceri). ♢ (Adjectival) Nu a avut o comportare fairplay. [Pr.: férplei] – Cuv. engl. (Sursa: DEX ’98)

„Fair-play-ul nu înseamnă numai respectarea regulilor de joc, el transcrie atitudinea pe care trebuie să o aibă sportivul: respectul pentru adversar şi păstrarea integrităţii fizice şi psihice a acestuia. Un sportiv se va comporta în spirit de fair-play atunci când se va gândi şi la ceilalţi.” (Extras din „Declaraţia Comitetului Internaţional pentru Fair-Play”, preluat de aici)

Booooon, acum că am lămurit cum stă treaba cu fair-play-ul (nu că n-aţi fi ştiut, dar să fiu eu sigură), să trecem la chestiunea care mă sâcâie pe mine. De câteva luni am descoperit jocul de scrabble. Mă plictisisem de integrame, sudoku şi alte chestii logice şi voiam ceva mai interesant. Am căutat eu pe internet, am găsit un site românesc unde se poate juca online, dar nu direct pe site, trebuie să te înregistrezi şi să descarci o interfaţă. Iniţial, habar n-aveam de reguli; le-am căutat pe site, le-am citit, am început să joc; bineînţeles că am pierdut jocuri la greu până să văd cum stă treaba, îi mai întrebam şi pe ceilalţi jucători şi chiar am dat de persoane foarte drăguţe care au avut răbdare cu mine şi mi-au explicat ce şi cum. Chiar m-a prins foarte tare jocul, nu este seară în care să nu joc, am învăţat multe cuvinte noi, jonglez acum foarte uşor cu literele şi, dacă la început îmi era mai greu să formez combinaţii de litere, acum dintr-un set de şapte litere obţin şi 2-3 combinaţii. E foarte, foarte interesant.

Jocul are şi un sistem de notare, astfel fiecare jucător are un rating, se porneşte de la zero. Primele 10-12 partide (nu mai ştiu exact numărul) nu sunt cotate, sunt ca nişte jocuri de probă. După ce termini cu jocurile de probă, primeşti puncte dacă ai câştigat partida sau pierzi puncte dacă ai pierdut. Dar nu rating-ul mă interesează pe mine, eu joc de plăcerea jocului şi de multe ori îmi aleg parteneri de joc cu rating mai mare ca al meu. Aşa jocul devine mai palpitant, mai văd trucuri ale celorlalţi jucători, că na, meseria se fură. De foarte multe ori pierd, dar dacă am litere bune şi îmi merge, nu iert nimic, doar joc e, trebuie să fie un câştigător şi un învins, depinde cine are mai mult noroc şi cui îi merge mintea mai repede.

Aseară, nici bine n-am deschis calculatorul că am şi început să joc. Am ochit eu un jucător cu rating 1100 şi ceva (eu mă menţin cam între 700-800, cam asta este şi media), acceptă jocul şi începem. Pe la jumătatea jocului eu aveam treisute şi ceva de puncte, el vreo sută optzeci parcă. Chat-ul era deschis şi deodată primesc următorul mesaj: „sictir cu bafta ta cu tot”. Am rămas blocată, nici nu ştiam cum să-i dau replica. Cu câteva zile în urmă mai avusesem un meci cu o mândră care mă pistona să joc mai repede de parcă eram la proba de 300 de metri garduri şi trebuia să câştige cea mai rapidă. I-am replicat că nu mă grăbesc nicăieri şi atunci mi-a aruncat câteva cuvinte cam urâte. Fiindcă nu aveam chef de discuţii discuţioase, am oprit jocul şi călătorit spre meleaguri mai primitoare. Nici bine nu scap de dracu, că dau de ta-su. Când l-am văzut şi pe ăsta cu ce tupeu mi se adresează, n-am mai răbdat. L-am raportat frumuşel pentru limbaj neadecvat, am aşteptat să treacă timpul de joc (era din timpul lui, că el n-a mai continuat) şi apoi am jucat liniştită în continuare. Nu-s eu prea supărăcioasă, dar dacă mă calcă cineva pe coadă nu stau cu mâinile-n sân.

Sincer, eu nu-i înţeleg pe oamenii ăştia. Se poartă de parcă ar fi nu-ştiu-ce miză importantă sau de jocul ăsta ar depinde viaţa lor. Mai cunosc eu nişte exemplare umanoide care de la un simplu joc de table sunt în stare să se ia la bătaie: că ăla nu a jucat corect, că altul a trişat etc. Păi dacă la un joc oarecare se poartă aşa, nu-mi imaginez cum reacţionează ăia de joacă jocuri de noroc şi mizează sume importante de bani pe care apoi le pierd.

Read Full Post »

Older Posts »