Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Martie 2010

Moamăăăăăă, câta bucurie pe capul meu.

Prin urmare, subsemnata Jasmin, deportată din motive motivate pe undeva prin țările nordice și conectată printr-o minune minunată la mirifica rețea internaută, raportează:

Am ajuns cu bine în Danemarca, am început deja munca de miercuri dimineață. Lucrez la o fermă de porci, la sectorul de maternitate, am grijă de purceluși, le dau de mâncare, îi tratez, le fac curat. Nu e foarte greu, dar e o muncă puțin mai solicitantă față de ce făceam eu înainte. Acum încerc să mă obișnuiesc și cu traiul departe de casă, trebuie să învăț să mă descurc singură și cu casa și cu cheltuieli, dar puțin câte puțin trec eu peste toate.

Fermierul la care lucrez e foarte de treabă, are răbdare cu mine să mă învețe tot ce e nevoie și a făcut tot posibilul să am toate condițiile în locul în care sunt cazată. Chiar mi-a luat și un laptop și a fost de acord ca eu să i-l plătesc în rate începând cu al doilea salar; el a fost cu ideea fiindcă știa că am conexiune wireless în locul unde sunt cazată și după patru zile l-a și cumpărat. Deci sunt și oameni capabili să ajute necondiționat, dar mai ales să aibă încredere în cei din jurul lor.

Sper să am timp să mă ocup și de blog și să pot comunica mai des cu prietenii mei virtuali. Parcă am lipsit trei ani așa de în urmă mă simt. Dar sper să recuperez repede și să mă pun la curent cu toate noutățile.

Îmi pare foarte bine că v-am regăsit. Vă pupă și vă trimite un gând bun de la mare depărtare,
Jasmin

Read Full Post »

Deci plec

Gata, m-am hotărât. De luni plec în Danemarca. Mai exact, plec să muncesc în Danemarca. Plec fiindcă mi-e foarte greu aici, plec fiindcă sper să găsesc ceva mai bun, plec fiindcă îmi sunt datoare să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a-mi fi mai bine. Greu mi-a fost să mă hotărăsc, dar şi mai greu mi-ar fi fost dacă aş fi rămas în continuare şi aş fi avut parte numai de stres şi de griji.

Şi cu toate că eu eram aia tare şi curajoasă şi o încurajam pe mama că va fi bine, când i-am zis şefului luni dimineaţă că plec m-a buşit plânsul. Dar un plâns din ăla de disperare că a trebuit să recurg la o soluţie oarecum extremă, că am făcut o facultate şi nu-mi pot construi o carieră în ţara mea şi că voi fi singură într-o ţară străină.

Îmi va fi greu să mă despart de cei dragi, unde mai pui că vine sora mea în august din Cipru şi nu mă găseşte acasă, deci nu o mai văd iar cu anii. Îmi va fi dor şi de blog, dar mai ales de prietenii pe care mi i-am făcut prin intermediul lui, nu ştiu când voi avea acces la internet pentru a putea comunica din nou cu ei.

Sper din tot sufletul să fie bine, să rezist măcar pe perioada contractului, să am ce munci ca să nu mă fi dus degeaba şi multe altele. Şi nu sunt slabă de înger, nici nu mi-e frică de lucruri noi, dar parcă tot simt un gol în stomac când ştiu că plec. Şi îmi pierd vocea şi îmi dau lacrimile de fiecare dată când anunţ pe câte cineva că plec.

Read Full Post »

Fătuca şturlubatică şi bătăuşă, aka Ionela Creangă m-a pus iar la treabă şi m-a cadorisit nu cu una, ci cu două lepşe, cică să-mi ajungă. Aşadar, trebuie să scriu despre durerile copilăriei şi despre beţii; nu prea se pupă cele două, dar nu prea am avut timp să le tratez când trebuia.

Prima leapşă nu va trata durerile mele, aşa cum ar fi fost de aşteptat, fiindcă sincer nu prea îmi amintesc momentele când am avut parte de aşa ceva. No, acum să nu credeţi că am fost cel mai cuminte copil de pe pământ, dar rezultatul boacănelor mele se transpunea mai ales asupra celorlalţi şi nu asupra mea. Bunăoară îmi amintesc perfect tot ce-a pătimit săraca sor-mea din cauza mea. Prima ispravă de gen se petrecea într-o iarnă, noi două eram la săniuş, pârtia era în curtea şcolii, cine mă cunoaşte ştie de şcoala cea veche din intersecţie, acuma nu mai e săraca, au demolat-o, cică vrea să facă primarele cel mai modern cămin cultural din România, numai că a uitat să specifice data începerii lucrărilor şi tot aşteaptă lumea de vreo cinci ani să vadă minunea (cred că nici n-or s-o mai vadă). După cum spuneam eram la săniuş, pârtie bună, era un deal cu o pantă destul de mare, lăţime utilă cam 30 de metri, loc berechet; cred că toţi copii din sat veneau la pârtia aia, se creau multe şiruri, erau şi locuri mai abrupte şi mai domoale. Noi două am căutat un loc cu panta mai mică şi dă-i bătăi. Uitai să spui că la baza pârtiei erau plantaţi pini, iar la o margine de gard era înfiptă în pământ, oblic, o ţeavă scurtă de vreo treizeci de cm cu diamentru de vreo 5cm. Şi cum am făcut cum am dres, pe drumul de coborâre, după ce prinsese sania viteză, ne-am înfipt amândouă taman în ţeava aia. Acum că ar fi intrat sania nu era problemă, dar s-a nimerit să fie şi piciorul soră-mii. Şi dă-i bocete; nu ştiam cum s-o mai opresc. Îmi era şi milă de ea, dar nici nu mi-aş fi întrerupt distracţia. Aşa că i-am zis să meargă acasă şi vin şi eu repede, mai stau numai olecuţă (minte de copil prost, în loc să mă duc cu ea, am lăsat-o să plece singură cu piciorul betegit). Când am ajuns apoi acasă am găsit-o bine, n-o mai durea nimic, probabil nu se lovise tare, fusese numai sperietura de moment. Dar eu îmi aduc aminte şi în ziua de azi şi îmi pare rău că n-am făcut mai mult atunci pentru ea.

A doua ispravă era într-o vară, cu o zi înainte de ziua de naştere a soră-mii. Eu aveam vreo 8 ani, ea vreo 4 cred, nu mai ştiu exact. Ne jucam în curte la bunici, curtea betonată toată, noi stăteam pe o pătură în mijlocul curţii. Deodată, ce-i trăsneşte lu mândra ăi’ mai mare. Ia să ne jucăm noi de-a calul şi călăreţul. Mă aşez io frumuşel în patru labe, îi zic soră-mii să se urce în spatele meu şi dă-i hârjoană. Numai că sor-mea nu s-a ţinut bine şi a picat… direct în nas. Şi dă-i bocete şi acolo, şi-a zgâriat nasul rău, colac peste pupăză atunci venea şi tata de la deal, de pe la munci agricole. Şi mi-a cam făcut perdaful. Dar am scăpat ieftin că mi-a luat bunicul apărarea cum că îi plăcuse şi lu aia mică. Şi săraca soră-mea de ziua ei a umblat cu nasul spart de se mirau toţi cei care au venit la patron.

Cam asta îmi aduc aminte de prin copilărie. Dar cine spune că dureri poţi să ai numai în copilărie? Că tot am fost scutită atunci, le trag acum când îs ditamai omul. Exemplu… Mă duceam într-o iarnă (era noapte şi un viscol puternic) acasă cu maică-mea. Noi stăm la casă şi de unde ne lăsa autobuzul trebuia să mai mergem pe jos vreun kilometru şi jumătate. Mi se făcuse frig aşa că am vrut să-mi pun gluga în cap. Tot mergând cu capul în jos şi chinuindu-mă cu mâinile pe sus am închis şi ochii (de ce nu ştiu nici eu aşa că nu mă întrebaţi) şi mă tot chinuiam să leg încăpăţânata de glugă. Cum-necum am ajuns de pe partea stângă a străzii pe partea dreaptă (noroc că nu trecea nici o maşină că mă buşea de nu mă vedeam) şi simt deodată că mă împiedic de ceva. Am deschis ochii fix în momentul în care aterizam în şant (menţionez că şanţul avea un metru adâncime, era din beton şi avea şi o porţiune mică ca un fel de trotuar la partea superioară, aia de care m-am împiedicat eu). Să vezi ce durere am tras că am picat fix în genunchi (amândoi) în betonul ăla şi nu mă mai puteam urni din loc. Taman atunci se-ntoarce şi maică-mea şi vede că odrasla nu-i şi-ncepe să strige (v-am zis că era viscol de nu se vedea nimic) şi-aude un geamăt de undeva de jos. S-a chinuit săraca o gramadă să mă scoată de acolo că mă dureau aşa de tare picioarele… Acum îmi vine să râd când îmi aduc aminte, dar numai eu ştiu ce am tras atunci.

Cu a doua leapşă mi-a fost mai uşor fiindcă am vorbit despre subiect cu câteva săptămâni în urmă. Aşadar, leapşa beţivă o găsiţi aici.

Read Full Post »

Ce alegi?

Să spunem că ai o situaţie materială mai grea, că de-abia te descurci şi că îţi doreşti din tot sufletul să-ţi fie mai bine. Te-ai săturat până peste cap de datorii, de rate, de facturi. Nu ai nici o satisfacţie, nici în plan personal, nici în plan profesional. Te uiţi cum trece viaţa pe lângă tine şi tu nu te bucuri de ea, că n-ai cu ce. Că nu-ţi permiţi. Şi primeşti o ofertă de lucru în afară. Posibilitate la care te-ai gândit înainte, oscilai între dorinţa de a pleca sau nu, era o chestie la care numai visai. Te gândeai cum ar fi să…, dar nu era nimic sigur. Acum eşti pus în faţa faptului împlinit. Vrei sau nu vrei, acum sau deloc.

Ce alegi? Stai aici şi-ţi plângi de milă şi cari după tine zi de zi o povară tot mai greu de dus? Stai aici şi te mulţumeşti cu un salariu de nimic şi te amăgeşti că astea-s condiţiile, asta-i viaţa, e criză, nu sunt soluţii? Sau pleci, deşi ştii că acolo va trebui să munceşti mult, o muncă grea, ştii că vei fi departe de casă, vei fi singur, fără familie, fără prieteni, eşti prins într-un contract pe care trebuie să-l respecţi, nu ştii dacă vei rezista sau nu etc. etc. Dar pleci ştiind că vei câştiga mai mulţi bani, speri că în momentul în care te vei întoarce îţi va fi puţin mai bine, că vei fi cât de cât pe picioarele tale.

Ce alegi?

Read Full Post »

Ieri m-am întors la servici după o săptămână de concediu, am intrat mai greluţ în ritm, dar mi-am revenit, am primit flori şi bomboane de ciocolată de la şefi şi de la colegi, am primit o mulţime de urări şi am felicitat, la rândul meu, multe reprezentante ale sexului frumos. În general a fost bine, m-am simţit minunat, am scos şi maşinuţa la plimbare, am zis că măcar de ziua mea să mă simt şi eu bine.

Dar nu se poate să fie totul roz, trebuie să fie şi puţin neprevăzut, asta-i legea firii. M-am hotărât să plec cu maşina deşi ştiam că n-am rovinietă, expirase din 17 februarie. Ziceam că azi n-o să se lege nimeni de mine. Booon. Plec frumuşel cu intenţia să merg pe alt drum mai ocolitor, dar cum am făcut, cum am dres, tot pe drumul normal am ajuns şi mi-era lene să mă mai întorc. La vreo doi kilometri văd că maşinile de pe sensul opus de mers fac semne cu farurile, semn că e poliţie pe drum. Frumos do’nşoară, ia să vezi matale ce amendă bengoasă îţi trânteşte nenea organu’ să te înveţi minte. Na, dacă eşti încăpăţânată aşa-ţi trebe. De întors nu mă mai puteam întoarce, erau la mai puţin de 500 de metri, m-ar fi observat, ar fi înţeles că e ceva în neregulă. Aşa că am mers mai departe degajată, liniştită şi nu m-au oprit; am avut un noroc chior.

Aseară, bucuroasă că am ajuns în sfârşit acasă şi am parte şi eu de puţină relaxare, dau de alta. Mă roagă mama să merg până la unchiu-miu, trebuia să îi duc ceva. El stă la aproximativ 3 km de noi şi nu la strada principală, ci la vreo 300 de metri de aceasta. Am zis să nu mai intru cu maşina până la el, o las la stradă, chiar în faţa postului de poliţie. Când opresc, aud: Fâsssssssssss. Aolio, să vezi că asta-i vreo roată, cine ştie unde-a intrat. Şi aşa era, roata dreapta faţă avea o pană de toată frumuseţea, se dezumflase de tot. Bravo fată, na relaxare să-ţi ajungă. Mă duc la unchiu-miu şi îl rog să vină să mă ajute. Eu ştiam cam ce şi cum, aveam cric, cheie, roată de rezervă, tot ce trebe, dar e cam greu pentru o fată să şurubărească la chestii din astea grele. Plus că era noapte, era vreo 8 parcă. Vine unchiu, ridică maşina şi dă-i muncă la desfăcut prezoane; parcă le înţepenise naiba, că nu voiau deloc să se desfacă. A apelat la un vecin, cu chiu cu vai doi bărbaţi au reuşit să le desfacă, au schimbat roata, m-am urcat la volan şi tiva acasă, să mai salvez din timpul de relaxare. Acasă, mă uit la roată, aia de rezervă care numai ce-o schimbasem, văd eu că era cam moale, nu cine ştie ce, dar tot trebuia făcută o vizită pe la vulcanizare. Dimineaţă, roata dezumflată. Pfui, şi tu Brutus? Dar nu-i nimic, oricum nu mă duceam cu maşina la servici, am să rog eu un vecin zilele astea să-mi ducă caucioacele la vulcanizare. Că na, ai maşină ai şi responsabilităţi, probleme, deh, se mai întâmplă.

În altă ordine de idei, azi e baba mea, deci am un noroc fenomenal la vreme urâtă. Cam aşa mi s-a întâmplat în fiecare an. Dar trecem noi peste, că suntem baieţi mari.

De asemenea, vreau să-i felicit pe domni, că doar e ziua lor azi, să le urez viaţă lungă şi îmbelşugată, spor în toate şi multă sănătate. Le ofer şi un cadou simbolic, aşa, ca de patruzeci de pahare (mult am muncit la el, să ştiţi):

Şi pe toţi cititorii blogului îi invit să servească câte un sfinţişor făcut de mama mea. Să ştiţi să sunt delicioşi:

Read Full Post »

Urez la toate femeile, fie ele mămici, soţii, bunici, iubite, prietene, surori, fiice, nepoate, prietene, amice, colege, şamd.

Şi în mod special mamei şi surorii mele, femeilor din familia mea, Adei, Iulianei, Divei, lui Anachen, Petronelei, lui Carmen, Copilei, Crocoditzei, Dianei, Emmei, Erminuşei, Pompiliei, Incashei, Josephinei, Marmoţicii, Joaninhei, Naşei, Andrei, Cireşicii, Danielei şi Pifuneţei:

Să fiţi mereu sănătoase, frumoase, iubite, să aveţi mult noroc în viaţă şi să fiţi împlinite, atât personal, cât şi profesional.

LA MULŢI ANI! 🙂
Petrecere frumoasă!

Read Full Post »

Ţeapă originală

După o iarnă zbuciumată, cu temperaturi ameţitoare, purtătoare de mulţi minuşi, a venit în sfârşit şi primăvara. La început timid, apoi puţin câte puţin, părea că în sfârşit vom scăpa de baba iarna cea veşnic urâcioasă. Dar cum o minune nu durează decât trei zile, bucuria noastră fu de scurtă durată. Pesemne văzu baba că e bine şi că românii sunt oameni gospodari care nu se lasă înfrânţi de niscaiva zăpadă şi oleacă de ger, aşa că s-a gândit să le mai facă o surpriză şi să le mai trimită câte un pic acolo. S-a luat la ceartă cu primăvara, a frânt trupuşoarele firave ale ghioceilor şi a decretat cod galben pe meleagurile noastre.

Acum, în loc de soare şi căldură avem o porţie sănătoasă de frig, în loc de flori, fete şi băieţi avem bătăi cu zăpadă şi în loc de străzi curate, uscate şi fără gropi avem şantiere interminabile. Unde-i primăvara, dom’le, de ce-aţi furat primăvara? Ne vrem primăvara înapoi.

Read Full Post »