Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Amintiri copilăroase’ Category

Fătuca şturlubatică şi bătăuşă, aka Ionela Creangă m-a pus iar la treabă şi m-a cadorisit nu cu una, ci cu două lepşe, cică să-mi ajungă. Aşadar, trebuie să scriu despre durerile copilăriei şi despre beţii; nu prea se pupă cele două, dar nu prea am avut timp să le tratez când trebuia.

Prima leapşă nu va trata durerile mele, aşa cum ar fi fost de aşteptat, fiindcă sincer nu prea îmi amintesc momentele când am avut parte de aşa ceva. No, acum să nu credeţi că am fost cel mai cuminte copil de pe pământ, dar rezultatul boacănelor mele se transpunea mai ales asupra celorlalţi şi nu asupra mea. Bunăoară îmi amintesc perfect tot ce-a pătimit săraca sor-mea din cauza mea. Prima ispravă de gen se petrecea într-o iarnă, noi două eram la săniuş, pârtia era în curtea şcolii, cine mă cunoaşte ştie de şcoala cea veche din intersecţie, acuma nu mai e săraca, au demolat-o, cică vrea să facă primarele cel mai modern cămin cultural din România, numai că a uitat să specifice data începerii lucrărilor şi tot aşteaptă lumea de vreo cinci ani să vadă minunea (cred că nici n-or s-o mai vadă). După cum spuneam eram la săniuş, pârtie bună, era un deal cu o pantă destul de mare, lăţime utilă cam 30 de metri, loc berechet; cred că toţi copii din sat veneau la pârtia aia, se creau multe şiruri, erau şi locuri mai abrupte şi mai domoale. Noi două am căutat un loc cu panta mai mică şi dă-i bătăi. Uitai să spui că la baza pârtiei erau plantaţi pini, iar la o margine de gard era înfiptă în pământ, oblic, o ţeavă scurtă de vreo treizeci de cm cu diamentru de vreo 5cm. Şi cum am făcut cum am dres, pe drumul de coborâre, după ce prinsese sania viteză, ne-am înfipt amândouă taman în ţeava aia. Acum că ar fi intrat sania nu era problemă, dar s-a nimerit să fie şi piciorul soră-mii. Şi dă-i bocete; nu ştiam cum s-o mai opresc. Îmi era şi milă de ea, dar nici nu mi-aş fi întrerupt distracţia. Aşa că i-am zis să meargă acasă şi vin şi eu repede, mai stau numai olecuţă (minte de copil prost, în loc să mă duc cu ea, am lăsat-o să plece singură cu piciorul betegit). Când am ajuns apoi acasă am găsit-o bine, n-o mai durea nimic, probabil nu se lovise tare, fusese numai sperietura de moment. Dar eu îmi aduc aminte şi în ziua de azi şi îmi pare rău că n-am făcut mai mult atunci pentru ea.

A doua ispravă era într-o vară, cu o zi înainte de ziua de naştere a soră-mii. Eu aveam vreo 8 ani, ea vreo 4 cred, nu mai ştiu exact. Ne jucam în curte la bunici, curtea betonată toată, noi stăteam pe o pătură în mijlocul curţii. Deodată, ce-i trăsneşte lu mândra ăi’ mai mare. Ia să ne jucăm noi de-a calul şi călăreţul. Mă aşez io frumuşel în patru labe, îi zic soră-mii să se urce în spatele meu şi dă-i hârjoană. Numai că sor-mea nu s-a ţinut bine şi a picat… direct în nas. Şi dă-i bocete şi acolo, şi-a zgâriat nasul rău, colac peste pupăză atunci venea şi tata de la deal, de pe la munci agricole. Şi mi-a cam făcut perdaful. Dar am scăpat ieftin că mi-a luat bunicul apărarea cum că îi plăcuse şi lu aia mică. Şi săraca soră-mea de ziua ei a umblat cu nasul spart de se mirau toţi cei care au venit la patron.

Cam asta îmi aduc aminte de prin copilărie. Dar cine spune că dureri poţi să ai numai în copilărie? Că tot am fost scutită atunci, le trag acum când îs ditamai omul. Exemplu… Mă duceam într-o iarnă (era noapte şi un viscol puternic) acasă cu maică-mea. Noi stăm la casă şi de unde ne lăsa autobuzul trebuia să mai mergem pe jos vreun kilometru şi jumătate. Mi se făcuse frig aşa că am vrut să-mi pun gluga în cap. Tot mergând cu capul în jos şi chinuindu-mă cu mâinile pe sus am închis şi ochii (de ce nu ştiu nici eu aşa că nu mă întrebaţi) şi mă tot chinuiam să leg încăpăţânata de glugă. Cum-necum am ajuns de pe partea stângă a străzii pe partea dreaptă (noroc că nu trecea nici o maşină că mă buşea de nu mă vedeam) şi simt deodată că mă împiedic de ceva. Am deschis ochii fix în momentul în care aterizam în şant (menţionez că şanţul avea un metru adâncime, era din beton şi avea şi o porţiune mică ca un fel de trotuar la partea superioară, aia de care m-am împiedicat eu). Să vezi ce durere am tras că am picat fix în genunchi (amândoi) în betonul ăla şi nu mă mai puteam urni din loc. Taman atunci se-ntoarce şi maică-mea şi vede că odrasla nu-i şi-ncepe să strige (v-am zis că era viscol de nu se vedea nimic) şi-aude un geamăt de undeva de jos. S-a chinuit săraca o gramadă să mă scoată de acolo că mă dureau aşa de tare picioarele… Acum îmi vine să râd când îmi aduc aminte, dar numai eu ştiu ce am tras atunci.

Cu a doua leapşă mi-a fost mai uşor fiindcă am vorbit despre subiect cu câteva săptămâni în urmă. Aşadar, leapşa beţivă o găsiţi aici.

Anunțuri

Read Full Post »

Recunosc, sunt o gurmandă. Nu prea rezist dacă văd o masă plină de bunătăţi. Aş vrea să gust din toate şi dacă mi se deschide apetitul mănânc căteodată chiar mai mult decât trebuie. Îmi plac mâncărurile tradiţionale, dar am încercat şi aş mai încerca şi altele.

Îmi place să gătesc. Dar, pentru că am un program de lucru mai aiurea şi pentru că mama mea e tot timpul acasă, nu prea am mai intrat în bucătărie decât foarte rar. Şi când o fac mai mult mă ocup de prăjituri. Chiar vorbeam cu o fostă colegă de liceu pe mess şi mă întreba ce bunătăţi mai gătim. Noi nu prea facem feluri de mâncare complicate, mai mult obişnuite, iar la sfârşit de săptămână mai ieşim din tipar cu câte un grătar, un desert mai bune.

Îmi amintesc şi acum când am gătit pentru prima dată. Aveam vreo 13 ani cred. Noi stăteam la bloc, bunicii erau cam la un kilometru şi jumătate depărtare de noi, la casă, iar mama şi cu tata aveau o grădină acolo pe care o îngrijeau. Într-o zi, părinţii trebuiau să plece, mama nu mai avea timp să facă mâncare ca să găsească la întoarcere, aşa că m-a rugat pe mine să mă ocup. Mi-a spus ea ce trebuie să fac, ce ingrediente, cât timp şi nici bine nu au ieşit pe uşă că am şi început treaba. Am făcut ostropel de pui. Când s-au întors părinţii am pregătit masa, mândră nevoie mare, am pus în farfurii, am aşteptat să mănânce, apoi i-am întrebat dacă le-a plăcut. Au spus că era foarte bun şi că m-am priceput. Ei, nu vă spun ce încântare era în sufletul meu, ce mândră eram de parcă făcusem ceva de o importanţă vitală. Şi mi-am dat seama cât e de frumos să vezi că ai făcut ceva pentru cel de lângă tine şi cât de bine te simţi când vezi că eşti apreciat.

Dar, dacă prima dată mi-a ieşit faza cu bucătăritul, a doua oară trebuia să-şi bage scaraoţchi coada niţeluş că altfel nu era treaba bună. Trebuia să fac fasole prăjite. Aranjamentul acelaşi, mama îmi spunea ce trebuie să fac, eu urmam întocmai şi… gata mâncarea. Pun eu fasolea la fiert şi mă duc în dormitor să-mi termin lecţiile (eram după-amiază la şcoală şi de obicei îmi făceam lecţiile dimineaţa). Apartamentul nostru era de două camere, semidecomandat, dar avea o bucătărie mare, la fel de mare ca dormitorul. Camerele erau paralele, dormitorul era într-o parte, bucătăria în cealaltă parte, iar la mijloc sufrageria. Grăbită ca de obicei că aveam multe teme, uit de mâncarea mea. Când ies din dormitor, după vreo două ore, din bucătărie ieşea un abur gros, să-l tai cu cuţitul. Aolio, mâncarea mea. Când intru, oala era neagră în afară, iar fasolele într-însa erau la rândul lor negre şi uscate. Vai de mine şi de mine, să vezi ce păţesc dacă aude mama. Iau fasolele, le arunc, mă duc repede şi spăl oala de funingine sau ce naiba era, îmi iau ghiozdanul şi plec într-o fugă la mama (ea lucra la un magazin de pâine, la o distanţă de câteva blocuri). Îi povestesc ce şi cum, mai cu sughiţuri aşa şi aşteptându-mă la represalii. Dar mama nu mi-a zis nimic, m-a lăsat să mă liniştesc şi m-a trimis la şcoală. Nu vă închipuiţi ce uşurare pe capul meu. Dar nu m-a mai lăsat să fierb fasole.

Nici bine nu scap de asta cu fasolea, că altă poznă mă pândeşte. Mă învaţă mama să fac pilaf: la o cană de orez pui patru căni de apă şi mesteci încontinuu să nu se lipească. Boooooon. Se-apucă mândra de treabă şi numără: patru căni de orez şi una de apă. Tata mă vede, că era acasă, şi-mi atrage atenţia. „Eu cred că invers trebuie, nu cum ai pus tu”. „Ba nu, tăticule, că aşa mi-a zis mămica”. N-a mai zis nimic, între timp orezul meu se umflase deja (dacă avea aşa piţină apă!…) şi eu închid aragazul că e gata mâncarea. Când vine mama, orezul era tot crud, nu legat, ba se mai şi prinsese de fundul oalei. Aruncat şi orezul, dar de-atunci ţin minte că trebuie să fie apă mai multă şi orez mai puţin.

Read Full Post »

„A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg…”

şi ninge în continuare. Şi e aşa frumos şi alb peste tot. Şi sunt aşa bucuroasă, sunt mai ceva ca un copil. Şi ninsoarea asta mi-a adus aminte de copilărie. Ţin minte că de pe la jumătatea lunii noiembrie aşteptam să ningă. Nici nu mă trezeam bine dimineaţa şi mă uitam pe geam să văd dacă a nins. Şi să vezi ce bucurie era pe capul meu când vedeam că e alb peste tot. O trezeam şi pe sora mea şi săream amândouă în sus de bucurie, iar mama nu ştia cum să ne domolească ca să nu trezim vecinii. De-abia aşteptam să vină week-end-ul să mergem la sanie. Tata n-avea zile bune cu noi până nu se ducea la bunici să ne aducă sania. Tii, ce vremuri… Le ţin minte de parcă ar fi fost ieri. Noi n-aveam spaţiu prea mult în apartament aşa că lăsam sania pe casa scării şi o legam de grilajul de fier cu un lanţ şi un lacăt. Şi odată am uitat să legăm sania cu lacătul, iar cineva a furat-o peste noapte. Vai ce a mai plâns soră-mea. Şi acum mi se rupe sufletul de mila ei. Dar şi mie îmi părea rău că nu mai aveam cu ce merge pe părtie. Iar tata, a doua zi, nu ştiu cum a făcut şi a venit acasă de la servici cu o sanie nou-nouţă. Ne-a trecut supărarea instant şi am ieşit afară să probăm sania. Şi tata mergea cu noi la sanie. Şi doar era un munte de om: înalt, voinic. Dar mergea cu noi la sanie, şi nu ca să ne privească. Nu, se dădea şi el cu sania cu noi. Şi făcea giumbuşlucuri şi mai cădea de se prăpădeau ceilalţi copii de râs. El ne-a învăţat, pe mine şi pe sora mea, cum să cotim, cum să oprim sania, ne sfătuia să avem grijă să nu ne lovim, dar să nu-i lovim nici pe ceilalţi copii.

Şi îmi maiaduc aminte ce dezamăgită am fost când am aflat că nu există Moş Crăciun. Era în iarna lui ’89, în primul an de şcoală. Căutam ceva acasă în şifonier şi am dat de nişte cărţi care aveau scris pe prima pagină – Moş Crăciun. Nu le-am dat prea multă atenţie. Zilele au trecut şi a venit şi prima zi de Crăciun. Eu şi sor-mea, la prima oră, eram lângă brad 🙂 . Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că erau aceleaşi cărţi pe care le descoperisem în şifonier. Şi am întrebat-o pe mama cum de au ajuns acele cărţi sub brad. Iar ea mi-a zis că s-a întâlnit cu Moş Crăciun şi i-a dat ei cadourile pentru că nu avea timp să ajungă la toţi copiii într-o noapte. Eu, copil mic şi neştiutor, am crezut-o. A reînceput şcoala şi într-o zi m-am dus cu una din cărţi să mă laud cu ce primisem eu de la moş. Iar colegii mi-au zis că nu e adevărat moşul şi că, de fapt, părinţii cumpără acele cadouri şi le pun sub brad. Eu, îmbufnată, le-am replicat că nu e adevărat şi le-am arătat şi semnătura lui ca să-i conving, dar n-a fost chip. Până la urmă a trebuit să accept că nu există, iar acum zâmbesc când îmi aduc aminte.

Şi pentru că m-au făcut să mă gândesc la copilărie trebuie să le mulţumesc lui Săr Sângerică şi Fătucii puse pe şotii, dar mai mult sensibilei Marmoţici că de la ea a pornit această leapşă. Şi tare sunt curioasă ce momente plăcute a trăit Pifuneaţa şi ce a determinat-o să-şi amintească de ele.

P.S. V-am zis că ningeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee? 😉

Read Full Post »

jack daniel'sEu în general nu prea le am cu licorile bahice. Îmi place să degust un whiskey bun (eventual combinat cu cola), un vinişor, o vişinată de casă, pe scurt place la mine astfel de delicii. Dar nu mereu, numai pe la vreo petrecere, pe la o ieşire în oraş, şi cum astfel de lucruri se întâmplă destul de rar, nu sunt prea obişnuită. Aşa că, de multe ori mă ameţesc, dar numai de câteva ori pot spune că am fost mai mult sau mai puţin beată.

Prima ispravă de gen s-a petrecut pe la vârsta de 2 anişori; am fost precoce, nu jucărică ;). Eu nu-mi mai aduc aminte, mi-au povestit mama şi tata (şi mie şi la jdemii de rude aşa că ştiu toţi ce trăsnăi am făcut). Cum s-a întâmplat? Tata avea obiceiul ca, atunci când se întorcea de la servici şi înainte de a sta la masă, să bea o vişinată; avea el o ceaşcă de cafea (micuţă, semăna cu alea de beau chinezii ceai), aia era porţia lui zilnică. Eu, copil mic şi prost, fâţâindu-mă pe lângă masa unde era ceşcuţa, pun mâna pe ea şi-ncep să beau. Până să-şi dea seama tata şi mama ce fac, eu deja băusem mai bine de jumătate (fiind dulce, cred că mi-a deschis apetitul). Nici bine nu mi-au luat ceaşca din mână că am şi tras pe dreapta. Îngrijorări, panică, dar copilul n-avea nici pe naiba, dormea dus. Au stat ei ca pe ace câteva ore, dar după aia m-am trezit. Şi de atunci tata n-a mai lăsat ceaşca pe masă.

A doua oară a fost prin ultimul an de liceu. Supăraţi tare că ne despărţim, eu şi colegii de clasă ne hotărâm să mergem într-un bar să ne mai domolim oful. Ne hotărâm noi să luăm o sticlă cu coniac din aia mare (cred că avea un litru) şi să o împărţim frăţeşte; erau pahare de 100 ml umplute mai bine de trei sferturi. Am luat o gură, am văzut că era bun, dar era taaaare, pfui ardea maţele. Colegii insistau că trebuie să-l bem tot, bine dacă ei aveau antrenament normal că nu li se părea mult. Eu dacă nu eram obişnuită (şi chiar nu eram deloc), deja pe la a treia înghiţitură vedeam stele verzi. Dar într-un final, am reuşit să-l beau. Acuma se amuzau de mine că eram cam ameţită, mă mişcam cam dubios. Oricum au avut grijă de mine, am mai stat împreună câteva ore, au luat ceva de mâncare şi am reuşit apoi să ajung acasă pe picioarele mele.

Anul trecut, prin mai, am fost la petrecerea de aniversare a unui coleg. Şi tot atunci am descoperit Martini-ul. Mamăăăă, ce bun mi s-a părut, era duuuulce şi bun. Şi am băut un pahar, după aia încă unul (dar nu erau pahare speciale pentru Martini că nu avea restaurantul respectiv, ne serveau în pahare mari de whiskey, pline pe jumătate, dar când mai trecea sărbătoritul pe la noi le punea pline ochi). Boooon. Cred că adunat am băut vreo cinci pahare din alea pline. Şi hi hi hi, ha ha ha, râdeam cu gura până la urechi, deşi acum nu-mi mai aduc aminte de ce 😆 . Pe la două m-am hotărât să plec acasă, mă cam dobora oboseala. Când să mă ridic de pe scaun, am avut senzaţia că se învârte sala cu mine. Norocul meu că un alt coleg mă ducea acasă cu maşina. Pe drum mă lua deja cu călduri, aveam o stare de ameţeală şi îmi venea să vărs. Am ajuns cu bine totuşi şi cum m-am băgat în pat am adormit instant.

Ultima dată – acum două luni, de Sf. Maria. La noi e hram de Sf. Maria şi în fiecare an ne pregătim ca pentru sărbători: facem curăţenie în toată casa, pregătim mâncaruri mai speciale, facem prăjituri. Anul acesta am avut mai mult de lucru căci am cules şi via, chiar cu o săptămână înainte. Şi pentru că mie îmi place foarte mult mustul am pus la frigider câteva sticle. Făceam ce făceam, mai dădeam o raită pe la frigider şi mai beam un pahar de must. Aşadar cu o zi înainte de hram ne apucăm să facem mâncare, fac blatul pentru tort, pregătesc cremele pentru ornat, tai fructele. Şi ştiţi cum e pe la bucătărie, mai guşti un pic să vezi dacă e bun, mai iei o gură-două, mai un fruct, mai o cană de must. Pe la prânz a început să mă doară burta (eu nu prea am probleme de gen, rar mi se întâmplă să mă stric la burtă, dar şi când se întâmplă…). Şi ce s-a gândit mândra? Ia să beau eu o gură de rachiu, că poate-mi trece. Am văzut eu că s-a mai ameliorat am mai luat o duşcă. Peste vreo oră am început să văd dublu. Că mândra nu s-o gândit că mustul ăla fermentează, iar combinaţia cu rachiul nu prea e recomandată. Şi uite-aşa s-a îmbătat de toată frumuseţea. Maică-mea nu ştia ce-i cu mine, ce tot mă învârt ca un coi într-o găleată. Dar treburile trebuiau făcute, nu puteam să las totul baltă. Noroc cu ea că m-a ajutat, că altfel nu ştiu dacă mai terminam. Plus că mă durea capul de simţeam că-mi crapă. Am terminat şi m-am dus la culcare. Dar îmi era aşa de rău, îmi venea să vărs. Am adormit, dar după nici o oră m-am trezit din nou. Am ieşit afară şi am dat la raţe. Mi-am mai revenit un pic, dar a doua zi tot mi-a fost rău, am stat mai mult în pat.

Read Full Post »

Am mai primit o leapşă. De data aceasta una fotografică. Iuliana mă provoacă să postez două imagini: una de suflet şi una hazlie. Şi vă spun sincer că aceasta este o leapşă pe sufleţelul meu pentru că mie îmi plac foarte mult fotografiile. Îmi place să mă uit prin albume vechi, să îmi aduc aminte de trecut (nu degeaba-mi spunea cineva că eu trăiesc mai mult în trecut). Aşa că aseară am depănat din nou amintiri. Mi-am adus aminte de copilărie, de şcoală, de bunici, de momente frumoase, de excursii, de locuri dragi. Mi-a fost foarte greu să aleg pentru că am multe fotografii care-mi sunt dragi. Dar pentru că trebuia să postez numai câte una din fiecare, le-am ales până la urmă pe acestea:

familia meaAceasta este fotografia mea de suflet. Când mi se face dor, când simt un gol în suflet, când am nevoie de o consolare privesc această fotografie. Îmi aduc aminte ce familie fericită aveam, cât de mult ţineam unii la alţii, ce vremuri bune am petrecut împreună. Şi nu de puţine ori îmi vine-a plânge. Pentru că acum nu mai suntem împreună. Tatăl meu a plecat de mult într-o lume (sper) mult mai bună. Aceasta e ultima fotografie pe care am făcut-o împreună, toţi patru. Avem multe fotografii făcute de atunci, dar nici una nu a reuşit să mai surprindă această atmosferă familială, în nici una nu ne-am mai adunat toţi patru. Mi-e dor, mi-e tare dor să fim din nou împreună, să ne strângem cu toţii la masă, să fim împreună de sărbători, să mergem în fiecare an la mare şi să facem multe alte lucruri pe care le făceam înainte.

andreiFotografia hazlie îl înfăţişează pe verişorul meu, Andrei. În poză avea 3 anişori (acum a mai crescut, are 4). Îmi este foarte drag. E un băieţel tare şturlubatic, are un râs molipsitor, te binedispune numai dacă vezi ce mutrişoară drăgălaşă are. Face tot felul de trăsnăi, îţi dă nişte răspunsuri de te lasă mască. De curând a început grădiniţa şi e aşa de mândru, de câte ori se întoarce acasă îţi face capul calendar. Tot îţi povesteşte: ce a făcut, ce poezie a mai învăţat, ce cântecel a cântat cu copiii, ce frumos s-a jucat el pe calculator etc. Dacă te pune păcatul să-l întrebi: „Şi mâine nu te mai duci, nu?” îţi răspunde categoric: „Ba da!”

Leapşa merge mai departe la Mărul perfect rotund (ştiu eu că ei au multe fotografii şi sunt foarte frumoase) şi la Carmen.

Read Full Post »

De când eram mici ne era adresată această întrebare. Când eram mai mititei spuneam şi noi ce ne mai trăsnea prin minte. Mai târziu stăteam şi ne gândeam mai bine, dar tot erau multe variante şi nu prea ne puteam hotărî.

Când eram la grădiniţă şi mai apoi când am început şcoala spuneam tuturor că vreau să fiu cântăreaţă. Dar multă lume îmi spunea că ăsta e mai mult un hobby, că nu se poate trăi din această meserie şi că nu prea este de viitor. Eu mă bosumflam căci, copil fiind, aveam tendinţa să dramatizez totul şi credeam că nu vor să mă sprijine de ciudă şi de invidie că eu aş putea ajunge o mare stea. Deci visam cai verzi pe pereţi de mititică 🙂

Am mai crescut un pic şi mi s-au schimbat priorităţile. Mergeam foarte des pe la tata pe la servici (tata era măcelar la celebrul abator Comtom din Tomeşti, al doilea abator pe ţară din toată România după Comtim Timişoara). Ce-mi mai plăcea pe acolo. Era o doamnă medic veterinar care mă plimba prin toată secţia. Ştiam fluxul tehnologic dintr-un abator pe de rost, ştiam unde sunt secţiile cu preparate, cu congelate, vedeam unde făceau baieţii grătare. Viaţă nene… Şi atunci mi-am pus în cap să ajung medic veterinar sau inginer zootehnist (ceea ce am şi ajuns).

În liceu îmi doream foarte mult să ajung medic. Eram în faza aia când credeam că pot schimba lumea; şi să o şi salvez totodată, să găsesc vreun leac miraculos care să vindece multe boli. În acea perioadă s-a îmbolnăvit şi tatăl meu şi mare parte din timp o petreceam prin spitale. Vedeam multă suferinţă în jurul meu, multă durere şi mă gândeam că aş putea face mult bine şi aş putea însănătoşi mulţi oameni. Dar cel mai mult mă impresionau cei de la spitalul de nebuni (tatăl meu avea şi ceva pe fond nervos şi era internat şi pe acolo). Ţi se rupea sufletul când vedeai căţi tineri erau. Vedeai mame care plângeau şi taţi distruşi să-şi vadă fiii în ultimul hal şi să nu-i poată ajuta cu nimic.

Am dat bacul şi încă nu eram hotărâtă unde să mă înscriu. În liceu mă remarcasem la limba engleză, îmi şi plăcea foarte mult, dar nu era chiar ceva ce să fac pe termen lung după părerea mea. Şi părinţii mă sfătuiau să aleg ceva care să-mi folosească pe viitor, iar ca şi absolvent de filologie puteai să ajungi doar profesor şi eu nu prea aveam veleităţi de gen.

Mi-ar fi plăcut foarte mult şi meseria de arhitect. Îmi plăcea foarte mult desenul tehnic. De-abia aşteptam orele de tehnologie când lucram numai cu machete, schiţe, cote; mi se părea foarte interesant, era nevoie de imaginaţie multă şi aveam din plin. A picat şi varianta asta căci nu-mi plăcea fizica de nici o culoare. Iar la înscriere se dădea examen taman la fizică. Deci aş fi picat cu brio.

Aşa că m-am înscris la medicină veterinară. Pe atunci încă mai era o concurenţă acerbă aşa că am intrat pe locurile cu taxă. Neavând posibilităţi financiare, am stat un an acasă şi al doilea an am încercat şi la medicină veterinară şi la zootehnie. Am intrat la fără taxă la ultima şi în urmă cu doi am am ieşit un mare inginer zootehnist diplomat. Am lucrat o scurtă perioadă de timp în domeniu după care am decis că nu prea mi se potriveşte aşa că am căutat altceva. Oricum înclin să cred că dacă ar fi fost nişte condiţii decente de lucru aş fi profesat încă ceea ce am studiat în facultate.

Acum lucrez ca asistent manager la o firmă de construcţii. Sunt sarcini variate, ţin şi contabilitatea primară, în general e ok. Dar parcă nu ştiu lipseşte ceva, cred că aş putea realiza mult mai multe.

Sinceră să fiu nu ştiu care ar fi domeniul în care aş vrea să lucrez şi care să-mi placă atât de mult încât să mă văd peste ani şi ani făcând acelaşi lucru. Jobul pe care mi l-aş dori ar trebui să fie de actualitate, să presupună sarcini diversificate, să aibă mereu lucruri noi de învăţat; nu mi-ar plăcea să fie monoton, să repet aceleaşi sarcini zilnic sau să stau numai închisă într-un birou.

Vouă vă place jobul pe care îl aveţi? Consideraţi că domeniul în care lucraţi vă reprezintă cel mai bine sau credeţi că aţi excela făcând altceva?

Read Full Post »

De câteva zile stau şi învăţ din nou tabla înmulţirii. Nu că n-aş şti-o, dar am o verişoară care trece în clasa a treia şi s-a pricopsit cu o mândreţe de temă de vacanţă. Fiindcă mai are un pic până începe şcoala o mai ajut şi eu un pic.

Şi stăteam şi mă gândeam că mi-ar plăcea şi mie să mai am teme pentru vacanţă (chiar dacă atunci când aveam le uram). Ce chestie: cum ajungi să preţuieşti ceva abia după ani şi ani 😉

Şi mă mai gândeam că mi-ar plăcea să fiu din nou la şcoală. Să nu am decât grija temelor pentru acasă şi atât. Să stau să mă joc toată ziua sau să trag o fugă până la bunici (care stăteau aproape de noi) şi să mă caţăr prin copaci după fructe zemoase sau să mă înfrupt din bunătăţi făcute în casă.

Ce vremuri… Mi se părea că ziua trece prea repede şi mă dezlipeam cu greu de copiii din bloc atunci când se lăsa seara şi trebuia să ne întrerupem jocul pentru a merge la culcare. În acelaşi timp mi se părea că timpul trece prea greu şi nu mă mai fac şi eu odată un om mare.

Timpul a trecut şi copilul de atunci s-a mai mărit şi într-o zi a intrat la liceu. Acolo alte teme de vacanţă, doar de unele îmi era tare drag să mă ocup. Mai ales dacă era de citit. Ţin minte că la începerea noului an şcolar toate cărţile din programă erau deja de mult citite.

A mai trecut un număr de ani şi am intrat şi la facultate. Acolo alte timpuri, alte obiceiuri… Temelor de vacanţă le-a luat locul stresul şi nebunia sesiunilor.

Au fost vremuri tare frumoase pe care mi-ar plăcea să le retrăiesc din nou, dar cu mintea de acum. Dar pe de altă parte mă gândesc că nu ar mai avea acelaşi farmec.

Read Full Post »