Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Calităţi versus defecte’ Category

Citeam ieri un articol la Diana Emma despre prietenia adevărată şi mi-am adus aminte de o povestioară pe care am primit-o pe mail şi care mi-a plăcut foarte tare:

Testul Filtrului Triplu

În Grecia Antică, Socrate era renumit pentru respectul cu care îşi trata prietenii. Într-o zi o cunoştinţă l-a întâlnit pe marele filosof si l-a întrebat:

„Ştii ce-am auzit despre prietenul tău?”

„Stai puţin”, a replicat Socrate. „Înainte de a-mi spune ceva aş dori să facem un test. Se numeşte testul Filtrului Triplu.”

„Filtrul Triplu?”

„Exact”, a continuat Socrate. „Înainte de a vorbi cu tine despre prietenul meu, ar fi o idee bună să stăm un pic şi să filtrăm ceea ce vei spune. Acesta este motivul pentru care îl numesc testul Triplului Filtru. Primul filtru este Adevărul. Eşti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?”

„Nu”, spuse omul. „De fapt doar am auzit despre asta şi……”

„În regulă”, a spus Socrate. „Deci nu ştii dacă este adevărat sau nu. Acum hai să încercăm şi al doilea filtru, filtrul Bunătăţii. Ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu este ceva bun?”

„Nu, din contra………”

„Deci”, a continuat Socrate, „vrei să-mi spui ceva rău despre el, dar nu eşti sigur că este adevărat. Totuşi poţi să treci testul, deoarece mai este un filtru: filtrul Utilităţii. Ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu îmi va fi de folos?”

„Nu, nu chiar.”

„Bine”, a concluzionat Socrate, „Dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici bun, nici chiar folositor, de ce mai trebuie să-mi spui ceva?”

Anunțuri

Read Full Post »

Recunosc, sunt o gurmandă. Nu prea rezist dacă văd o masă plină de bunătăţi. Aş vrea să gust din toate şi dacă mi se deschide apetitul mănânc căteodată chiar mai mult decât trebuie. Îmi plac mâncărurile tradiţionale, dar am încercat şi aş mai încerca şi altele.

Îmi place să gătesc. Dar, pentru că am un program de lucru mai aiurea şi pentru că mama mea e tot timpul acasă, nu prea am mai intrat în bucătărie decât foarte rar. Şi când o fac mai mult mă ocup de prăjituri. Chiar vorbeam cu o fostă colegă de liceu pe mess şi mă întreba ce bunătăţi mai gătim. Noi nu prea facem feluri de mâncare complicate, mai mult obişnuite, iar la sfârşit de săptămână mai ieşim din tipar cu câte un grătar, un desert mai bune.

Îmi amintesc şi acum când am gătit pentru prima dată. Aveam vreo 13 ani cred. Noi stăteam la bloc, bunicii erau cam la un kilometru şi jumătate depărtare de noi, la casă, iar mama şi cu tata aveau o grădină acolo pe care o îngrijeau. Într-o zi, părinţii trebuiau să plece, mama nu mai avea timp să facă mâncare ca să găsească la întoarcere, aşa că m-a rugat pe mine să mă ocup. Mi-a spus ea ce trebuie să fac, ce ingrediente, cât timp şi nici bine nu au ieşit pe uşă că am şi început treaba. Am făcut ostropel de pui. Când s-au întors părinţii am pregătit masa, mândră nevoie mare, am pus în farfurii, am aşteptat să mănânce, apoi i-am întrebat dacă le-a plăcut. Au spus că era foarte bun şi că m-am priceput. Ei, nu vă spun ce încântare era în sufletul meu, ce mândră eram de parcă făcusem ceva de o importanţă vitală. Şi mi-am dat seama cât e de frumos să vezi că ai făcut ceva pentru cel de lângă tine şi cât de bine te simţi când vezi că eşti apreciat.

Dar, dacă prima dată mi-a ieşit faza cu bucătăritul, a doua oară trebuia să-şi bage scaraoţchi coada niţeluş că altfel nu era treaba bună. Trebuia să fac fasole prăjite. Aranjamentul acelaşi, mama îmi spunea ce trebuie să fac, eu urmam întocmai şi… gata mâncarea. Pun eu fasolea la fiert şi mă duc în dormitor să-mi termin lecţiile (eram după-amiază la şcoală şi de obicei îmi făceam lecţiile dimineaţa). Apartamentul nostru era de două camere, semidecomandat, dar avea o bucătărie mare, la fel de mare ca dormitorul. Camerele erau paralele, dormitorul era într-o parte, bucătăria în cealaltă parte, iar la mijloc sufrageria. Grăbită ca de obicei că aveam multe teme, uit de mâncarea mea. Când ies din dormitor, după vreo două ore, din bucătărie ieşea un abur gros, să-l tai cu cuţitul. Aolio, mâncarea mea. Când intru, oala era neagră în afară, iar fasolele într-însa erau la rândul lor negre şi uscate. Vai de mine şi de mine, să vezi ce păţesc dacă aude mama. Iau fasolele, le arunc, mă duc repede şi spăl oala de funingine sau ce naiba era, îmi iau ghiozdanul şi plec într-o fugă la mama (ea lucra la un magazin de pâine, la o distanţă de câteva blocuri). Îi povestesc ce şi cum, mai cu sughiţuri aşa şi aşteptându-mă la represalii. Dar mama nu mi-a zis nimic, m-a lăsat să mă liniştesc şi m-a trimis la şcoală. Nu vă închipuiţi ce uşurare pe capul meu. Dar nu m-a mai lăsat să fierb fasole.

Nici bine nu scap de asta cu fasolea, că altă poznă mă pândeşte. Mă învaţă mama să fac pilaf: la o cană de orez pui patru căni de apă şi mesteci încontinuu să nu se lipească. Boooooon. Se-apucă mândra de treabă şi numără: patru căni de orez şi una de apă. Tata mă vede, că era acasă, şi-mi atrage atenţia. „Eu cred că invers trebuie, nu cum ai pus tu”. „Ba nu, tăticule, că aşa mi-a zis mămica”. N-a mai zis nimic, între timp orezul meu se umflase deja (dacă avea aşa piţină apă!…) şi eu închid aragazul că e gata mâncarea. Când vine mama, orezul era tot crud, nu legat, ba se mai şi prinsese de fundul oalei. Aruncat şi orezul, dar de-atunci ţin minte că trebuie să fie apă mai multă şi orez mai puţin.

Read Full Post »

Yuppppppppppppppppppyyyyyyyyyyyyyy! Am primit un premiu. De la Iuliana. La care e ataşată o mică urare:

„Jasmin – Pentru ca imi place blogul ei, pentru ca este o sensibila, Pentru ca a scapat intreaga dintr-un accident de masina, pentru ca modul in care se exprima ma face sa simt ca si eu as fi scris la fel, ahh si pentru ca imi place ceaiul de iasomie 🙂 ”

premiutoamna

Mulţumesc foarte mult, Iuliana, pentru premiu, şi mulţumesc şi pentru vorbele frumoase. Într-adevăr, toamna asta am trecut prin momente mai puţin plăcute, dar am avut noroc că nu a fost mai rău.
Sincer, n-aş putea spune că nu-mi place toamna. E adevărat, nu-mi place că e frig şi că plouă foarte mult (cu toate că mie îmi place ploaia, dar ploaia caldă de vară, care te răcoreşte şi te binedispune), dar are şi avantajele ei. Per ansamblu, îmi place toate anotimpurile, dar dacă ar trebui să le ierarhizez, cam asta ar fi ordinea (de la preferat în jos):
1. Vara
2. Iarna
3. Primăvara şi toamna

Şi premiul trebuie transmis mai departe; vorba aia: „Dar din dar se face Rai”, aşa că (tadaaaaaaaaa) facem nominalizările:

Andreea – pentru că e surioara mea şi o iubesc foarte mult, pentru că mi-e foarte dor de dânsa, pentru că mi-e dor de discuţiile cu ea, pentru că mi-a lăsat maşina ei ca să o conduc.

Ada – pentru că îmi place la nebunie blogul ei, pentru că e un caracter puternic într-un suflet de femeie, pentru că are curajul să spună verde-n faţă ce are de zis, pentru că de fiecare dată când am nevoie de ceva mă ajută necondiţionat.

Iuliana – pentru că e o şugubeaţă pe sufletul meu, pentru că îmi place cum scrie.

Naşa – pentru că e o femeie pe care o admir, care este un exemplu de viaţă pentru mine, pentru că are o fiică minunată (aşa mamă, aşa fiică 😉 ), pentru că râd cu lacrimi de fiecare dată când scrie (cu toate că n-a mai scris de mult, dar ţin la ea prea tare ca s-o cert).

Crocoditza – pentru că e o tipă super muncitoare, pentru că scrie romane realiste, pentru că a iniţiat o campanie prin care susţine originalitatea şi normalitatea.

Carmen – pentru că ştie cum să facă haz de necaz în orice situaţie, pentru că îmi descreţeşte fruntea de fiecare dată când îi citesc posturile.

Erminuşa – pentru că e foarte trăsnită, pentru că scrie poezii foarte faine.

Marmoţica – pentru că e o tipă veselă, pentru că scrierile ei sunt pline de căldură şi pentru că face o ciocolată tare bună (cred că staniolul e secretul 😉 ).

Joaninha – pentru că e mereu îndrăgostită.

Blonda de la semafor – pentru că e ieşeancă de-a mea, pentru că scrie frumos şi pentru că-i ţin pumnii; să dea Domnul ca rezultatul pe care îl aştepţi să fie favorabil.

Read Full Post »

astept De când mă ştiu nu-mi place să aştept. Indiferent că aştept la coadă la diverse instituţii să plătesc ceva, pe holurile vreunui spital, în staţie să vină autobuzul sau dacă aştept ca un eveniment important din viaţa mea să aibă loc.

Dar cum este o vorbă „de ce te temi de aia nu scapi”, toată viaţa mea a trebuit să aştept câte ceva.

Să începem cu lucrurile mai puţin importante. Nu mi-a plăcut niciodată să stau la cozi. Mor când mă duc să plătesc câte ceva şi stau câte 1-2 ore la coadă. Pentru că fix când mă duc eu să plătesc se întâmplă câte ceva: ba se strică calculatoarele, ba vine nu ştiu ce client nemulţumit să facă scandal că nu-i place cutare şi cutare lucru (eu te cred că este dreptul tău, dar există birou de reclamaţii frate, ăsta-i ghişeu de plăţi), ba o sună pe tanti de la ghişeu nu-ştiu-cine şi uită că trebuie să mai şi muncească etc. etc.

Datorită faptului că tatăl meu s-a îmbolnăvit, mi-am petrecut foarte mult prin spitale. Şi dădeam de câte o sclifosită de asistentă care se uita la mine de parcă aş fi fost un puricel şi mă lăsa să aştept zeci de minute până să catadicsească să-l cheme pe tata la vizită. Iar dacă mă duceam la doctor trebuia să aştept chiar şi câte 1-2 ore până îşi bea cafeaua. Nu-l interesa că întârziam la şcoală sau aveam ceva mai bun de făcut.

Toată viaţa am urât transportul în comun. Unul dintre motive este faptul că aşteptam uneori şi cu orele în staţie pană să vină autobuzul/tramvaiul. Nici nu mai ţin minte de câte ori am întârziat la cursuri din cauză că nu venea autobuzul la zimp. Asta în condiţiile în care plecam de acasă cu 2 ore înainte tocmai pentru a nu întârzia. Şi nu numai că venea greu, dar mai şi dura o veşnicie până să ajung la destinaţie. Deci, pierdut timp în staţie + pierdut timp în mijloacele de transport = 5-6 ore pierdute pe zi. Unde mai pui că ajungeam acasă frântă de oboseală, deci nu mai eram bună de nimic.

Dacă în cazurile prezentate pierdeam foarte mult timp, situaţiile de mai jos intră la altă categorie: evenimente cu un impact mai mult sau mai puţin semnificativ pentru viaţa mea.

Mi-am petrecut 17 ani studiind. Mi-a plăcut să învăţ şi am fost mereu printre cei mai buni. Am avut emoţii de fiecare dată când dădeam un examen greu, iar aşteptarea rezultatelor le amplifica şi mai mult. Prima dată când a trebuit să aştept un astfel de rezultat a fost când am trecut din generală la liceu (atunci se dădea examen la liceul unde voiai să mergi, nu era examen de capacitate ca acum). Două trei zile nici n-am putut dormi de stres, de-abia aşteptam să văd dacă am intrat sau nu (şi n-am intrat, dar am fost redistribuită la altul destul de bunicel). Apoi a urmat bacul. Îmi venea să mă urc pe pereţi, credeam că nu mai trece timpul odată să văd dacă l-am luat sau nu (şi l-am luat). Apoi înscrierea la facultate. Apoi sesiunile. Ţin minte fiecare metru din holurile pe care am aşteptat, fiecare uşă. Iar când am dat licenţa mi s-a părut şi mai greu (dar am luat-o şi pe aia).

Am terminat cu şcoala şi m-am angajat. Aici recunosc nu a trebuit să aştept prea mult, erau lucrurile deja aranjate. Numai că jobul respectiv nu m-a prea atras din mai multe puncte de vedere astfel că am căutat altceva. Şi aici a început munca de sisif. Am trimis o groază de CV-uri, dar la interviu nu m-a chemat nimeni decât după vreo 2 luni. Şi după interviu era partea mai interesantă. „O să vă sunăm noi să vă spunem dacă aţi fost acceptată sau nu”. Şi stai maică şi-aşteaptă până ţi se lungeşte gâtul. Peste jumătate de an de când am început să caut am reuşit şi eu de mi-am schimbat jobul.

Până acum aşteptarea a avut un final mai mult sau mai puţin fericit. Dar sunt om şi fiecare om simte că-i lipseşte ceva, ceva fără de care nu se simte împlinit. De mult aştept să întâlnesc persoana care să-mi fie alături pentru o viaţă întreagă. Aştept acel om pe care să-l iubesc cu toată fiinţa mea, căruia să-i dăruiesc toată dragostea, prietenia, grija şi căldura mea şi care la rândul lui să mă iubească necondiţionat, să fie alături de mine la bine şi la greu. Aceasta e aşteptarea cea mai grea; nu trece secundă, minut, oră fără să mă gândesc la acest lucru şi uneori am impresia că împlinirea acestui vis devine cu atât mai imposibilă cu cât aştept mai mult.

În concluzie, urăsc aşteptarea.

Read Full Post »

De când eram mici ne era adresată această întrebare. Când eram mai mititei spuneam şi noi ce ne mai trăsnea prin minte. Mai târziu stăteam şi ne gândeam mai bine, dar tot erau multe variante şi nu prea ne puteam hotărî.

Când eram la grădiniţă şi mai apoi când am început şcoala spuneam tuturor că vreau să fiu cântăreaţă. Dar multă lume îmi spunea că ăsta e mai mult un hobby, că nu se poate trăi din această meserie şi că nu prea este de viitor. Eu mă bosumflam căci, copil fiind, aveam tendinţa să dramatizez totul şi credeam că nu vor să mă sprijine de ciudă şi de invidie că eu aş putea ajunge o mare stea. Deci visam cai verzi pe pereţi de mititică 🙂

Am mai crescut un pic şi mi s-au schimbat priorităţile. Mergeam foarte des pe la tata pe la servici (tata era măcelar la celebrul abator Comtom din Tomeşti, al doilea abator pe ţară din toată România după Comtim Timişoara). Ce-mi mai plăcea pe acolo. Era o doamnă medic veterinar care mă plimba prin toată secţia. Ştiam fluxul tehnologic dintr-un abator pe de rost, ştiam unde sunt secţiile cu preparate, cu congelate, vedeam unde făceau baieţii grătare. Viaţă nene… Şi atunci mi-am pus în cap să ajung medic veterinar sau inginer zootehnist (ceea ce am şi ajuns).

În liceu îmi doream foarte mult să ajung medic. Eram în faza aia când credeam că pot schimba lumea; şi să o şi salvez totodată, să găsesc vreun leac miraculos care să vindece multe boli. În acea perioadă s-a îmbolnăvit şi tatăl meu şi mare parte din timp o petreceam prin spitale. Vedeam multă suferinţă în jurul meu, multă durere şi mă gândeam că aş putea face mult bine şi aş putea însănătoşi mulţi oameni. Dar cel mai mult mă impresionau cei de la spitalul de nebuni (tatăl meu avea şi ceva pe fond nervos şi era internat şi pe acolo). Ţi se rupea sufletul când vedeai căţi tineri erau. Vedeai mame care plângeau şi taţi distruşi să-şi vadă fiii în ultimul hal şi să nu-i poată ajuta cu nimic.

Am dat bacul şi încă nu eram hotărâtă unde să mă înscriu. În liceu mă remarcasem la limba engleză, îmi şi plăcea foarte mult, dar nu era chiar ceva ce să fac pe termen lung după părerea mea. Şi părinţii mă sfătuiau să aleg ceva care să-mi folosească pe viitor, iar ca şi absolvent de filologie puteai să ajungi doar profesor şi eu nu prea aveam veleităţi de gen.

Mi-ar fi plăcut foarte mult şi meseria de arhitect. Îmi plăcea foarte mult desenul tehnic. De-abia aşteptam orele de tehnologie când lucram numai cu machete, schiţe, cote; mi se părea foarte interesant, era nevoie de imaginaţie multă şi aveam din plin. A picat şi varianta asta căci nu-mi plăcea fizica de nici o culoare. Iar la înscriere se dădea examen taman la fizică. Deci aş fi picat cu brio.

Aşa că m-am înscris la medicină veterinară. Pe atunci încă mai era o concurenţă acerbă aşa că am intrat pe locurile cu taxă. Neavând posibilităţi financiare, am stat un an acasă şi al doilea an am încercat şi la medicină veterinară şi la zootehnie. Am intrat la fără taxă la ultima şi în urmă cu doi am am ieşit un mare inginer zootehnist diplomat. Am lucrat o scurtă perioadă de timp în domeniu după care am decis că nu prea mi se potriveşte aşa că am căutat altceva. Oricum înclin să cred că dacă ar fi fost nişte condiţii decente de lucru aş fi profesat încă ceea ce am studiat în facultate.

Acum lucrez ca asistent manager la o firmă de construcţii. Sunt sarcini variate, ţin şi contabilitatea primară, în general e ok. Dar parcă nu ştiu lipseşte ceva, cred că aş putea realiza mult mai multe.

Sinceră să fiu nu ştiu care ar fi domeniul în care aş vrea să lucrez şi care să-mi placă atât de mult încât să mă văd peste ani şi ani făcând acelaşi lucru. Jobul pe care mi l-aş dori ar trebui să fie de actualitate, să presupună sarcini diversificate, să aibă mereu lucruri noi de învăţat; nu mi-ar plăcea să fie monoton, să repet aceleaşi sarcini zilnic sau să stau numai închisă într-un birou.

Vouă vă place jobul pe care îl aveţi? Consideraţi că domeniul în care lucraţi vă reprezintă cel mai bine sau credeţi că aţi excela făcând altceva?

Read Full Post »

Zice lumea cum că aş fi prea înceată. Că mă mişc cu viteza melcului şi nu reuşesc să fac prea multe. Că ar trebui să fiu şi eu mai activă.

Dar dacă ăsta este ritmul meu ce pot face? Se zice că lucrurile măreţe se realizează în timp şi că nu trebuie să te grăbeşti pentru că le dai peste cap. Şi m-am gândit eu să dau şi niscaiva exempe ca să întelegeţi la ce mă refer.

Îmi place să gătesc. şi, zic eu, gătesc destul de bine. Dar cel mai bine şi mai bine stau la capitolul sărmăluţe. Şi nu mă refer strict la compoziţia din care sunt făcute sau la cât de gustoase sunt, ci la modul cum sunt învelite. La asta sunt eu expertă. Le învelesc de mai mare dragul: toate sunt una şi-una, mici şi drăgălaşe, de ţi-e şi milă să le mănânci. Acuma problema care e: că deşi le fac eu aşa de arătoase şi toată lumea îmi laudă talentul, îmi ia o groază de timp şi s-ar putea să mori de foame pe lângă mine până le termin.

În fiecare dimineaţă trebuie să mă trezesc să ma duc la servici (bine, în afară de sâmbătă şi duminică). Şi, ca de obicei, îmi ia foarte mult timp să mă pregătesc: până mă spăl, până mănânc, până mă machiez; treabă multă, ce mai. Prin urmare, mă trezesc la 06:45 ca să ies din casă la 08:15 (că ies şi la 08:30 e partea a doua 😉 ). Iar mama îmi tot spune: „Fată, da’ fraieră mai eşti. În loc să stai să dormi şi tu vreo jumătate de oră în plus, te trezeşti devreme ca să te smăcuieşti şi tot târziu pleci”. Ei, da’ cum să ies eu din casă nearanjată?

În concluzie, sunt înceată. Dar mă simt bine în pielea mea şi nu m-aş da nici pe-o sută de mândre mult mai agere decât mine. Cui nu-i place ducă-se să caute în altă parte. 😉

Închei cu un citat celebru: „Festina lente”.

Read Full Post »

Vi s-a întâmplat vreodată să vreţi să vă răzbunaţi pe cineva? Da’ o răzbunare din aia cruntă să te ţină minte toată viaţa şi să se înveţe minte. Şi nu pentru ceva minor, ci pentru lucruri care contează cu adevărat pentru tine.

Mie da. Şi pe loc stau şi mă gândesc la mii şi mii de variante de a-i întoarce gestul neadecvat sau acţiunile întreprinse în defavoarea mea. Şi în mintea mea se derulează filmul evenimentelor: cum pun în aplicare răzbunarea buclucaşă, ce reacţie are persoana respectivă când se vede pusă în faţa faptului împlinit, cum se simte după ce trece acel moment, ce învăţaminte trage şi, eventual, cum vine şi-mi cere iertare şi-mi promite că nu se va mai întâmpla.

(Da, stiu: Vrabia mălai viteazu’…)

Dar nu ştiu cum se face că de la un timp (că niciodată nu reuşesc să-mi duc planurile de răzbunare pe loc) uit premisa de la care a pornit gândul otrăvitor. Uit, frate, şi pace. Nu-mi aduc aminte ce anume a generat acel impuls şi nu pot să nu mă gândesc la ce idioată sunt. Deci, am problema, am elaborat planuri de răzbunare, am vizualizat cam cum vor avea loc ostilităţile şi, la momentul oportun… canci… că nu-mi mai aduc aminte motivul. Sau, câteodată, îmi aduc aminte, dar stau şi mă gândesc: „Cum, pentru atîta lucru vrei tu să faci mare tam-tam şi să te strici cu lumea?”

Mulţi din familie, prieteni m-au acuzat că sunt prea moale şi nu le dau peste nas celor care îmi pun beţe în roate. Dar dacă nu pot altfel. Nu pot… Nu pot urî pe cineva, indiferent cât rău mi-a făcut, nici măcar nu-i pot purta pică. Iar dacă soarta ar vrea ca el să aibă nevoie de ajutor, iar eu aş avea toate mijloacele pentru a realiza acest lucru, cu siguranţă aş face-o. Pentru că aşa sunt eu.

Read Full Post »