Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Leapşă’ Category

Fătuca şturlubatică şi bătăuşă, aka Ionela Creangă m-a pus iar la treabă şi m-a cadorisit nu cu una, ci cu două lepşe, cică să-mi ajungă. Aşadar, trebuie să scriu despre durerile copilăriei şi despre beţii; nu prea se pupă cele două, dar nu prea am avut timp să le tratez când trebuia.

Prima leapşă nu va trata durerile mele, aşa cum ar fi fost de aşteptat, fiindcă sincer nu prea îmi amintesc momentele când am avut parte de aşa ceva. No, acum să nu credeţi că am fost cel mai cuminte copil de pe pământ, dar rezultatul boacănelor mele se transpunea mai ales asupra celorlalţi şi nu asupra mea. Bunăoară îmi amintesc perfect tot ce-a pătimit săraca sor-mea din cauza mea. Prima ispravă de gen se petrecea într-o iarnă, noi două eram la săniuş, pârtia era în curtea şcolii, cine mă cunoaşte ştie de şcoala cea veche din intersecţie, acuma nu mai e săraca, au demolat-o, cică vrea să facă primarele cel mai modern cămin cultural din România, numai că a uitat să specifice data începerii lucrărilor şi tot aşteaptă lumea de vreo cinci ani să vadă minunea (cred că nici n-or s-o mai vadă). După cum spuneam eram la săniuş, pârtie bună, era un deal cu o pantă destul de mare, lăţime utilă cam 30 de metri, loc berechet; cred că toţi copii din sat veneau la pârtia aia, se creau multe şiruri, erau şi locuri mai abrupte şi mai domoale. Noi două am căutat un loc cu panta mai mică şi dă-i bătăi. Uitai să spui că la baza pârtiei erau plantaţi pini, iar la o margine de gard era înfiptă în pământ, oblic, o ţeavă scurtă de vreo treizeci de cm cu diamentru de vreo 5cm. Şi cum am făcut cum am dres, pe drumul de coborâre, după ce prinsese sania viteză, ne-am înfipt amândouă taman în ţeava aia. Acum că ar fi intrat sania nu era problemă, dar s-a nimerit să fie şi piciorul soră-mii. Şi dă-i bocete; nu ştiam cum s-o mai opresc. Îmi era şi milă de ea, dar nici nu mi-aş fi întrerupt distracţia. Aşa că i-am zis să meargă acasă şi vin şi eu repede, mai stau numai olecuţă (minte de copil prost, în loc să mă duc cu ea, am lăsat-o să plece singură cu piciorul betegit). Când am ajuns apoi acasă am găsit-o bine, n-o mai durea nimic, probabil nu se lovise tare, fusese numai sperietura de moment. Dar eu îmi aduc aminte şi în ziua de azi şi îmi pare rău că n-am făcut mai mult atunci pentru ea.

A doua ispravă era într-o vară, cu o zi înainte de ziua de naştere a soră-mii. Eu aveam vreo 8 ani, ea vreo 4 cred, nu mai ştiu exact. Ne jucam în curte la bunici, curtea betonată toată, noi stăteam pe o pătură în mijlocul curţii. Deodată, ce-i trăsneşte lu mândra ăi’ mai mare. Ia să ne jucăm noi de-a calul şi călăreţul. Mă aşez io frumuşel în patru labe, îi zic soră-mii să se urce în spatele meu şi dă-i hârjoană. Numai că sor-mea nu s-a ţinut bine şi a picat… direct în nas. Şi dă-i bocete şi acolo, şi-a zgâriat nasul rău, colac peste pupăză atunci venea şi tata de la deal, de pe la munci agricole. Şi mi-a cam făcut perdaful. Dar am scăpat ieftin că mi-a luat bunicul apărarea cum că îi plăcuse şi lu aia mică. Şi săraca soră-mea de ziua ei a umblat cu nasul spart de se mirau toţi cei care au venit la patron.

Cam asta îmi aduc aminte de prin copilărie. Dar cine spune că dureri poţi să ai numai în copilărie? Că tot am fost scutită atunci, le trag acum când îs ditamai omul. Exemplu… Mă duceam într-o iarnă (era noapte şi un viscol puternic) acasă cu maică-mea. Noi stăm la casă şi de unde ne lăsa autobuzul trebuia să mai mergem pe jos vreun kilometru şi jumătate. Mi se făcuse frig aşa că am vrut să-mi pun gluga în cap. Tot mergând cu capul în jos şi chinuindu-mă cu mâinile pe sus am închis şi ochii (de ce nu ştiu nici eu aşa că nu mă întrebaţi) şi mă tot chinuiam să leg încăpăţânata de glugă. Cum-necum am ajuns de pe partea stângă a străzii pe partea dreaptă (noroc că nu trecea nici o maşină că mă buşea de nu mă vedeam) şi simt deodată că mă împiedic de ceva. Am deschis ochii fix în momentul în care aterizam în şant (menţionez că şanţul avea un metru adâncime, era din beton şi avea şi o porţiune mică ca un fel de trotuar la partea superioară, aia de care m-am împiedicat eu). Să vezi ce durere am tras că am picat fix în genunchi (amândoi) în betonul ăla şi nu mă mai puteam urni din loc. Taman atunci se-ntoarce şi maică-mea şi vede că odrasla nu-i şi-ncepe să strige (v-am zis că era viscol de nu se vedea nimic) şi-aude un geamăt de undeva de jos. S-a chinuit săraca o gramadă să mă scoată de acolo că mă dureau aşa de tare picioarele… Acum îmi vine să râd când îmi aduc aminte, dar numai eu ştiu ce am tras atunci.

Cu a doua leapşă mi-a fost mai uşor fiindcă am vorbit despre subiect cu câteva săptămâni în urmă. Aşadar, leapşa beţivă o găsiţi aici.

Read Full Post »

Lepşe valentine

Azi trebuie să tratez două lepşe, una venită din partea Divei şi mai apoi reeditată şi de Fătuca bătăuşă, iar cealaltă din partea Blondei semaforizate. Na, ce să-i faci, e criză, în loc de lugu-lugu şi alte chestii siropoase de se servesc luna asta ca să-l sărbătorim pe nenea Valentin, se folosesc mai nou lepşe. Dar tot e bun, dacă nu era deloc era mai grav 😉 .

Prima leapşă, căreia i-am spus leapşa feminină, are următoarea regulă: trebuie să postez o poză cu mine sau cu părţi din mine în care arăt absolut senzaţional și o poezie cu și pentru femei. Dacă diva a întâmpinat greutăţi în alegerea poeziei, iar poza a fost floare la ureche, la mine situaţia e taman invers. Poezia am găsit-o imediat, într-o carte foarte dragă sufletului meu, care conţine versuri de dragoste ale mai multor poeţi români. În schimb cu poza a fost mai dificil. De felul meu nu sunt prea fotogenică, aşa că toate pozele mele mi se par nereuşite. Dar, după zicala: „dacă-i musai, cu plăcere”, am luat la purificat toate folderele în care deţin mostre de strâmbături în faţa camerei foto şi, în concluzie, avem şi poză 😉 . Şi am să mă răzvrătesc eu puţin şi, contrar predecesoarelor mele, am să trimit leapşa mai departe nu la femei ci la… bărbaţi, şi anume la Jumătatea masculină a mărului şi la Sburlea. Regulile se schimbă numai puţin; prin urmare, poezia trebuie să fie tot cu şi despre femei, iar poza trebuie să le înfăţişeze pe iubitele/soţiile lor sau părţi ale acestora în care ele (în viziunea lor, a bărbaţilor) arată absolut senzaţional.

“Malvina” – Duiliu Zamfirescu

Eşti naltă şi subţire ca un crin,
Cu glasul mişcător ca un suspin,
Cu ochii de mireasă, visători,
Şi gura ca potirul unei flori.

Din ce necunoscută lume vii,
Cu gene rourate şi târzii,
Cu mersul plin de farmecul încet
Al tânăr-visătorului poet?

Eşti scrisă numa-n graţii şi păreri,
În ritm cu elegante mlădieri,
În primăvara florii de migdal
Şi cadrul mişcător al unui val.

Cum poţi să spui, cu mâna ce întinzi,
Atâtea lucruri mânei ce cuprinzi,
Şi ce mister e-n toată firea ta
De nu te poate nimenea uita?

Leapşa no.2 sau Ce înseamnă pentru mine statutul de blogger? Aici e mai simplu, trebuie doar să răspund la câteva întrebări:

1. Cât din viața personală expui scriind un blog?
Blogul meu e de dată foarte recentă, până acum am tratat aici numai câteva aspecte care au legatură (mai mult sau mai puţin) cu viaţa mea personală. Sincer nu ştiu cum va evolua blogul în viitor, nici când am început să scriu nu m-am gândit, nu am avut o viziune anume, îmi vin ideile pur şi simplu şi nu scriu neapărat despre mine. Totuşi, sunt unele lucruri pe care niciodată nu le-aş dezvălui pe blog.

2. Cu ce îți dăunează blogul?
N-aş putea spune că-mi daunează cu ceva. Cu toate că îl am de puţin timp, nu am avut motive să-mi doresc să nu-l fi avut.

3. Cu ce te ajută blogul?
Cea mai mare bucurie pe care mi-a produs-o acest blog este faptul că am cunoscut mulţi oameni frumoşi, deştepţi şi talentaţi, oameni pe care ador să îi citesc în fiecare zi şi care, la rândul lor, încurajează începuturile mele timide în spaţiul blogosferic.

4. Ce reacții permiți?
În general permit orice fel de reacţii. Sunt conştientă că nu toată lumea rezonează cu mine şi poate multora nu le face plăcere felul în care tratez anumite subiecte. Până acum nu am avut parte de comentarii acide sau de reproşuri, sper ca lucrurile să rămână la fel şi în continuare.

Read Full Post »

Trebuie să onorez o leapşă venită din partea Adei şi a Crocoditzei. Apropo, trebuie s-o felicit pe Ada pentru internship-ul de la HotCity şi pentru primul articol care e grozav. Bravo fată! Ţine-o tot aşa.

Şi acum să revenim la oile noastre. Fetele mă provoacă să scriu despre cât de uşor e să mă scoţi undeva. Sinceră să fiu, nu prea refuz o invitaţie. Îmi place să ies în oraş şi ador plimbările (bine, dacă încerci să mă scoţi la plimbare pe frigul ăsta, nu prea ai şanse 😉 ). În schimb, dacă m-ai invitat la o sesiune de shopping, m-ai pierdut din start. Nu-mi place, dar nu-mi place deloc activitatea asta. Mor dacă mă pui să cutreier magazinele. (Îmi imaginez ce mi-ar replica o pitzi acuma: Ce-ai fată, eşti cu capul? 😆 )

De felul meu nu sunt prea spontană. Aşa că dacă mă sună cineva şi-mi spune hai să mergem undeva, prima dată îi spun că nu. După aia, dacă insistă, mă mai răzgândesc. Motivul principal al refuzului meu este încetineala mea. Îmi ia o groază de timp să mă pregătesc aşa că până termin eu, îi trece cheful. Nu pot spunde acelaşi lucru şi despre ziua de luni când, spre surprinderea mamei şi spre stupoarea mea, am fost gata în jumătate de oră. Deci se poate. Dar na… lenea e cucoană mare. Aaaa, şi nu-mi place să mă sune cineva cu o oră înainte să mă invite la o zi de naştere, o ieşire cu prietenii sau alte evenimente. Nu că oi fi eu o persoană super-ocupată şi trebuie să-mi consult agenda să văd dacă am timp, dar îmi place să ştiu din timp ca să mă pot pregăti; mă simt foarte aiurea dacă mă iei ca din oală, se mai întâmplă să nu am dispoziţia necesară, aşa că mai bine mă anunţi din timp.

Rareori mi se întâmplă se refuz şi din comoditate. Dacă mie mi-e bine aşa cum sunt şi dacă mi-am găsit o ocupaţie care îmi face plăcere, nu prea mai are cineva şanse să mă scoată din ale mele. Şi chiar dacă reuşeşte nu garantez că sunt o companie prea plăcută.

Încă ceva… nu-mi plac persoanele insistente. Dacă ţi-am zis că nu pot ieşi că am o problemă sau nu am chef sau orice alt motiv, nu mă mai bate la cap că nu câştigi nimic. Dimpotrivă s-ar putea să nu mai vreau deloc.  Sau dacă-ţi spun că ne vedem miercuri degeaba mă suni luni şi-mi spui că trebuie neapărat să ne vedem că nu mai poţi de dorul meu. Ce-am stabilit, stabilit rămâne.

Acestea fiind zise, leapşa merge mai departe la Carmen şi la Marmoţica.

Read Full Post »

Venită de data aceasta direct din cutia cu surprize a lui Hubbis. E o leapşă care mi-a cam dat de gândit. Toate răspunsurile mele sunt sincere. Recunosc totuşi, la unele întrebări am răspuns dintr-o suflare, dar la altele m-am cam blocat.

1. Ce îţi place să faci atât de mult, încât ai plăti pentru asta?

Sa călătoresc, să văd lumea întreagă cu ochii mei!

2. Dacă ai afla astăzi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?

Aş pleca în altă ţară. Aş lua totul de la zero într-un loc complet diferit de cel în care sunt acum.

3. Dacă ai câştiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?

Nu.

4. Peste 15 ani, ce ai vrea să scrie pe prima pagina despre tine, în cel mai important ziar?

Nu vreau să apar în niciun ziar, indiferent cât de important ar fi el. Peste 15 ani aş vrea să fiu doar o femeie iubită şi fericită. Dacă, prin absurd, aş ajunge o femeie importantă a cărei apariţie este vânată peste tot de ziarişti, tot nu mi-aş dori aşa ceva. Unu, fiindcă am alergie la ei şi la toate tâmpeniile pe care le scornesc pentru a creşte tirajul şi doi, pentru că îmi place mai mult discreţia şi ţin la intimitatea mea.

5. Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funerară?

A fost o prietenă de nădejde, o persoană pe care te puteai baza.

6. Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?

„Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării…”

7. Când erai mică ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

Cântăreaţă.

8. Ce ai face dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi?

Mi-aş deschide o afacere.

9. Ce ai vrea să le spună copiii tăi nepoţilor tăi despre tine?

Bunica voastră v-a iubit enorm.

10. Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a vieţii tale şi să îţi iei un interviu, care sunt trei întrebări pe care ţi le-ai adresa?

Pleci cu sufletul împăcat?
Ai avut parte de dragostea pe care ţi-ai dorit-o?
Ai fost alături de oamenii care au avut nevoie de ajutorul tău?

LE: Am primit reclamaţii cum că aş fi o egoistă şi nu mă gândesc la binele celor din jurul meu. Aşa că, prezentând scuzele de rigoare şi cu promisiunea că nu se va mai întâmpla în viitor, dăruiesc această leapşă Fătucii bătăioase (nu de alta, dar mă mai fugăreşte dupe aia cu paru’ prin blogosferă şi mie nu-mi place violenţa 😉 ). Acu vă mai spui un secret, dar nu spuneţi la nimeni 😉 : prinsă fiind de răspunsurile la întrebările întrebătoare, am uitat să pasez leapşa mai departe; mea culpa. Şi tot acum mi-am adus aminte că voiam să aflu şi ce părere are neo de acest mic chestionar aşa că îl invit şi pe el să raspundă la întrebărici.
Săptămână faină să aveţi 🙂 !

Read Full Post »

3 în 1

Ca de obicei, Blonda de la semafor se gândeşte la mine şi îmi face surprize. Şi ca de început de an mi-a dăruit un cado-premiu tare fain. Mulţumesc foarte mult, Blondo, e un gest foarte drăguţ din partea ta, sper să mă pot revanşa cât de curând. Premiul e acesta:

Cado-premiul îl ofer mai departe Adei, Crocoditzei, lui Carmen, Fetei bătăuşe şi Erminuşei.

Şi fiindcă e vorba de un cadou-premiu-leapşă (3 în 1 cum spuneam în titlu), mai jos execut şi leapşa, care mi s-a părut distractivă:

1. Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi-o la pagina 18 şi scrieţi al patrulea rând.
„…jurnalism, 30 de ani, căsătorită.” (Paulo Coelho – Zahir)

2. Fără să verificaţi, cât e ora ?
21.30

3. Verificaţi.
21.30 (acum a început filmul, deci am trişat un pic)

4. Cu ce sunteţi îmbrăcat(ă) ?
Pijamale de culoare bleu.

5. Înainte de a răspunde la acest chestionar la ce vă uitaţi ?
La tv.

6. Ce zgomot auziţi în afară de cel al calculatorului ?
Căţelul de afară.

7. Când aţi ieşit ultima dată şi unde aţi fost?
Azi dimineaţă, am fost la servici.

8. Ce aţi visat ieri noapte ?
N-am visat.

9. Când aţi râs ultima dată ?
Acum o oră, vorbeam cu sora mea pe mess şi îi povesteam ce trăsnăi am mai făcut.

10. Ce aveţi pe pereţi în încăperea în care sunteţi ?
Câteva icoane, un calendar 2010, o mască de carnaval în miniatură adusă din Italia, o oglindă.

11. Care-i ultimul film pe care l-aţi văzut ?
Soţia călătorului în timp.

12. Aţi văzut ceva ciudat azi ?
Nu.

13. Ce părere aveţi despre acest chestionar ?
Şi eu mi-s curioasă, dar nici chiar aşa.

14. Spune-ne ceva ce nu ştim încă.
Păi ca să vă spun ceva ce nu ştiţi, ar trebui să ştiu ce ştiţi.

15. Prenumele copilului dumneavostră, dacă ar fi fetiţă.
Maria.

16. Şi dacă ar fi băiat?
Ştefan.

17. V-aţi gândit vreodată să locuiţi în străinătate ?
Da, de multe ori.

18. Ce aţi dori să vă spună Dumnezeu la Porţile Raiului?
You’re in.

19. Dacă aţi putea schimba ceva în lume, ce ar fi ?
Am trecut de vârsta când credeam că pot schimba lumea.

20. Vă place să dansaţi ?
Da, la nebunie. De multe ori dansez singură prin casă până nu mai pot.

21. George Bush ?
Nu-l cunosc personal.

22. Ce aţi văzut la televizor ultima dată ?
Telenovela India.

Read Full Post »

„A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg…”

şi ninge în continuare. Şi e aşa frumos şi alb peste tot. Şi sunt aşa bucuroasă, sunt mai ceva ca un copil. Şi ninsoarea asta mi-a adus aminte de copilărie. Ţin minte că de pe la jumătatea lunii noiembrie aşteptam să ningă. Nici nu mă trezeam bine dimineaţa şi mă uitam pe geam să văd dacă a nins. Şi să vezi ce bucurie era pe capul meu când vedeam că e alb peste tot. O trezeam şi pe sora mea şi săream amândouă în sus de bucurie, iar mama nu ştia cum să ne domolească ca să nu trezim vecinii. De-abia aşteptam să vină week-end-ul să mergem la sanie. Tata n-avea zile bune cu noi până nu se ducea la bunici să ne aducă sania. Tii, ce vremuri… Le ţin minte de parcă ar fi fost ieri. Noi n-aveam spaţiu prea mult în apartament aşa că lăsam sania pe casa scării şi o legam de grilajul de fier cu un lanţ şi un lacăt. Şi odată am uitat să legăm sania cu lacătul, iar cineva a furat-o peste noapte. Vai ce a mai plâns soră-mea. Şi acum mi se rupe sufletul de mila ei. Dar şi mie îmi părea rău că nu mai aveam cu ce merge pe părtie. Iar tata, a doua zi, nu ştiu cum a făcut şi a venit acasă de la servici cu o sanie nou-nouţă. Ne-a trecut supărarea instant şi am ieşit afară să probăm sania. Şi tata mergea cu noi la sanie. Şi doar era un munte de om: înalt, voinic. Dar mergea cu noi la sanie, şi nu ca să ne privească. Nu, se dădea şi el cu sania cu noi. Şi făcea giumbuşlucuri şi mai cădea de se prăpădeau ceilalţi copii de râs. El ne-a învăţat, pe mine şi pe sora mea, cum să cotim, cum să oprim sania, ne sfătuia să avem grijă să nu ne lovim, dar să nu-i lovim nici pe ceilalţi copii.

Şi îmi maiaduc aminte ce dezamăgită am fost când am aflat că nu există Moş Crăciun. Era în iarna lui ’89, în primul an de şcoală. Căutam ceva acasă în şifonier şi am dat de nişte cărţi care aveau scris pe prima pagină – Moş Crăciun. Nu le-am dat prea multă atenţie. Zilele au trecut şi a venit şi prima zi de Crăciun. Eu şi sor-mea, la prima oră, eram lângă brad 🙂 . Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că erau aceleaşi cărţi pe care le descoperisem în şifonier. Şi am întrebat-o pe mama cum de au ajuns acele cărţi sub brad. Iar ea mi-a zis că s-a întâlnit cu Moş Crăciun şi i-a dat ei cadourile pentru că nu avea timp să ajungă la toţi copiii într-o noapte. Eu, copil mic şi neştiutor, am crezut-o. A reînceput şcoala şi într-o zi m-am dus cu una din cărţi să mă laud cu ce primisem eu de la moş. Iar colegii mi-au zis că nu e adevărat moşul şi că, de fapt, părinţii cumpără acele cadouri şi le pun sub brad. Eu, îmbufnată, le-am replicat că nu e adevărat şi le-am arătat şi semnătura lui ca să-i conving, dar n-a fost chip. Până la urmă a trebuit să accept că nu există, iar acum zâmbesc când îmi aduc aminte.

Şi pentru că m-au făcut să mă gândesc la copilărie trebuie să le mulţumesc lui Săr Sângerică şi Fătucii puse pe şotii, dar mai mult sensibilei Marmoţici că de la ea a pornit această leapşă. Şi tare sunt curioasă ce momente plăcute a trăit Pifuneaţa şi ce a determinat-o să-şi amintească de ele.

P.S. V-am zis că ningeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee? 😉

Read Full Post »

Leapşă de organizare

Uite primii ordin de la comitet (condus cu măiestrie de dragele Blonda şi Crocoditza) că trebuie să purced la inventarul obiectelor de pe biroul meu. Şi fiindcă io mi-s fată ascultătoare şi harnică acţionez în consecinţă. Numai că inventarul va fi cam scurt căci nu prea posed prea multe chestii în susnumita locaţie. Amu, io nu-s chiar maniacă după curăţenie, dar nici nu-mi place să văd multe lucruri depozitate aiurea fiindcă mă obosesc foarte tare.

Aşadar şi prin urmare, iacătă:

– una bunată monitor, dotată cu una bucată cameră web (aşa mai spării lumea câteodată 😉 )

– tastatură plus mouse

– boxele de la calculator

– modem-ul pentru internet

– doo bucăţi lumânări parfumate (una cu aromă de citrice, cealaltă cu aromă de ciocolată)

– o cutie cu chibrituri

– o pilă de unghii

– un lănţişor de aur

– ceaşca din care am băut cafeaua dimineaţă

– o papiotă de aţă verde (am căutat mult timp nuanţa care să se potrivească cu puloverul pe care trebuie să-l cos, acum trebuie să mai treacă ceva timp până să trec la acţiune).

Uh… mă achitai de datorie. Şi pentru că sunt o persoană tare altruistă dau liber la leapşă; o poate prelua oricine vrea.

Read Full Post »

Older Posts »