Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘beţie’

Fătuca şturlubatică şi bătăuşă, aka Ionela Creangă m-a pus iar la treabă şi m-a cadorisit nu cu una, ci cu două lepşe, cică să-mi ajungă. Aşadar, trebuie să scriu despre durerile copilăriei şi despre beţii; nu prea se pupă cele două, dar nu prea am avut timp să le tratez când trebuia.

Prima leapşă nu va trata durerile mele, aşa cum ar fi fost de aşteptat, fiindcă sincer nu prea îmi amintesc momentele când am avut parte de aşa ceva. No, acum să nu credeţi că am fost cel mai cuminte copil de pe pământ, dar rezultatul boacănelor mele se transpunea mai ales asupra celorlalţi şi nu asupra mea. Bunăoară îmi amintesc perfect tot ce-a pătimit săraca sor-mea din cauza mea. Prima ispravă de gen se petrecea într-o iarnă, noi două eram la săniuş, pârtia era în curtea şcolii, cine mă cunoaşte ştie de şcoala cea veche din intersecţie, acuma nu mai e săraca, au demolat-o, cică vrea să facă primarele cel mai modern cămin cultural din România, numai că a uitat să specifice data începerii lucrărilor şi tot aşteaptă lumea de vreo cinci ani să vadă minunea (cred că nici n-or s-o mai vadă). După cum spuneam eram la săniuş, pârtie bună, era un deal cu o pantă destul de mare, lăţime utilă cam 30 de metri, loc berechet; cred că toţi copii din sat veneau la pârtia aia, se creau multe şiruri, erau şi locuri mai abrupte şi mai domoale. Noi două am căutat un loc cu panta mai mică şi dă-i bătăi. Uitai să spui că la baza pârtiei erau plantaţi pini, iar la o margine de gard era înfiptă în pământ, oblic, o ţeavă scurtă de vreo treizeci de cm cu diamentru de vreo 5cm. Şi cum am făcut cum am dres, pe drumul de coborâre, după ce prinsese sania viteză, ne-am înfipt amândouă taman în ţeava aia. Acum că ar fi intrat sania nu era problemă, dar s-a nimerit să fie şi piciorul soră-mii. Şi dă-i bocete; nu ştiam cum s-o mai opresc. Îmi era şi milă de ea, dar nici nu mi-aş fi întrerupt distracţia. Aşa că i-am zis să meargă acasă şi vin şi eu repede, mai stau numai olecuţă (minte de copil prost, în loc să mă duc cu ea, am lăsat-o să plece singură cu piciorul betegit). Când am ajuns apoi acasă am găsit-o bine, n-o mai durea nimic, probabil nu se lovise tare, fusese numai sperietura de moment. Dar eu îmi aduc aminte şi în ziua de azi şi îmi pare rău că n-am făcut mai mult atunci pentru ea.

A doua ispravă era într-o vară, cu o zi înainte de ziua de naştere a soră-mii. Eu aveam vreo 8 ani, ea vreo 4 cred, nu mai ştiu exact. Ne jucam în curte la bunici, curtea betonată toată, noi stăteam pe o pătură în mijlocul curţii. Deodată, ce-i trăsneşte lu mândra ăi’ mai mare. Ia să ne jucăm noi de-a calul şi călăreţul. Mă aşez io frumuşel în patru labe, îi zic soră-mii să se urce în spatele meu şi dă-i hârjoană. Numai că sor-mea nu s-a ţinut bine şi a picat… direct în nas. Şi dă-i bocete şi acolo, şi-a zgâriat nasul rău, colac peste pupăză atunci venea şi tata de la deal, de pe la munci agricole. Şi mi-a cam făcut perdaful. Dar am scăpat ieftin că mi-a luat bunicul apărarea cum că îi plăcuse şi lu aia mică. Şi săraca soră-mea de ziua ei a umblat cu nasul spart de se mirau toţi cei care au venit la patron.

Cam asta îmi aduc aminte de prin copilărie. Dar cine spune că dureri poţi să ai numai în copilărie? Că tot am fost scutită atunci, le trag acum când îs ditamai omul. Exemplu… Mă duceam într-o iarnă (era noapte şi un viscol puternic) acasă cu maică-mea. Noi stăm la casă şi de unde ne lăsa autobuzul trebuia să mai mergem pe jos vreun kilometru şi jumătate. Mi se făcuse frig aşa că am vrut să-mi pun gluga în cap. Tot mergând cu capul în jos şi chinuindu-mă cu mâinile pe sus am închis şi ochii (de ce nu ştiu nici eu aşa că nu mă întrebaţi) şi mă tot chinuiam să leg încăpăţânata de glugă. Cum-necum am ajuns de pe partea stângă a străzii pe partea dreaptă (noroc că nu trecea nici o maşină că mă buşea de nu mă vedeam) şi simt deodată că mă împiedic de ceva. Am deschis ochii fix în momentul în care aterizam în şant (menţionez că şanţul avea un metru adâncime, era din beton şi avea şi o porţiune mică ca un fel de trotuar la partea superioară, aia de care m-am împiedicat eu). Să vezi ce durere am tras că am picat fix în genunchi (amândoi) în betonul ăla şi nu mă mai puteam urni din loc. Taman atunci se-ntoarce şi maică-mea şi vede că odrasla nu-i şi-ncepe să strige (v-am zis că era viscol de nu se vedea nimic) şi-aude un geamăt de undeva de jos. S-a chinuit săraca o gramadă să mă scoată de acolo că mă dureau aşa de tare picioarele… Acum îmi vine să râd când îmi aduc aminte, dar numai eu ştiu ce am tras atunci.

Cu a doua leapşă mi-a fost mai uşor fiindcă am vorbit despre subiect cu câteva săptămâni în urmă. Aşadar, leapşa beţivă o găsiţi aici.

Anunțuri

Read Full Post »

jack daniel'sEu în general nu prea le am cu licorile bahice. Îmi place să degust un whiskey bun (eventual combinat cu cola), un vinişor, o vişinată de casă, pe scurt place la mine astfel de delicii. Dar nu mereu, numai pe la vreo petrecere, pe la o ieşire în oraş, şi cum astfel de lucruri se întâmplă destul de rar, nu sunt prea obişnuită. Aşa că, de multe ori mă ameţesc, dar numai de câteva ori pot spune că am fost mai mult sau mai puţin beată.

Prima ispravă de gen s-a petrecut pe la vârsta de 2 anişori; am fost precoce, nu jucărică ;). Eu nu-mi mai aduc aminte, mi-au povestit mama şi tata (şi mie şi la jdemii de rude aşa că ştiu toţi ce trăsnăi am făcut). Cum s-a întâmplat? Tata avea obiceiul ca, atunci când se întorcea de la servici şi înainte de a sta la masă, să bea o vişinată; avea el o ceaşcă de cafea (micuţă, semăna cu alea de beau chinezii ceai), aia era porţia lui zilnică. Eu, copil mic şi prost, fâţâindu-mă pe lângă masa unde era ceşcuţa, pun mâna pe ea şi-ncep să beau. Până să-şi dea seama tata şi mama ce fac, eu deja băusem mai bine de jumătate (fiind dulce, cred că mi-a deschis apetitul). Nici bine nu mi-au luat ceaşca din mână că am şi tras pe dreapta. Îngrijorări, panică, dar copilul n-avea nici pe naiba, dormea dus. Au stat ei ca pe ace câteva ore, dar după aia m-am trezit. Şi de atunci tata n-a mai lăsat ceaşca pe masă.

A doua oară a fost prin ultimul an de liceu. Supăraţi tare că ne despărţim, eu şi colegii de clasă ne hotărâm să mergem într-un bar să ne mai domolim oful. Ne hotărâm noi să luăm o sticlă cu coniac din aia mare (cred că avea un litru) şi să o împărţim frăţeşte; erau pahare de 100 ml umplute mai bine de trei sferturi. Am luat o gură, am văzut că era bun, dar era taaaare, pfui ardea maţele. Colegii insistau că trebuie să-l bem tot, bine dacă ei aveau antrenament normal că nu li se părea mult. Eu dacă nu eram obişnuită (şi chiar nu eram deloc), deja pe la a treia înghiţitură vedeam stele verzi. Dar într-un final, am reuşit să-l beau. Acuma se amuzau de mine că eram cam ameţită, mă mişcam cam dubios. Oricum au avut grijă de mine, am mai stat împreună câteva ore, au luat ceva de mâncare şi am reuşit apoi să ajung acasă pe picioarele mele.

Anul trecut, prin mai, am fost la petrecerea de aniversare a unui coleg. Şi tot atunci am descoperit Martini-ul. Mamăăăă, ce bun mi s-a părut, era duuuulce şi bun. Şi am băut un pahar, după aia încă unul (dar nu erau pahare speciale pentru Martini că nu avea restaurantul respectiv, ne serveau în pahare mari de whiskey, pline pe jumătate, dar când mai trecea sărbătoritul pe la noi le punea pline ochi). Boooon. Cred că adunat am băut vreo cinci pahare din alea pline. Şi hi hi hi, ha ha ha, râdeam cu gura până la urechi, deşi acum nu-mi mai aduc aminte de ce 😆 . Pe la două m-am hotărât să plec acasă, mă cam dobora oboseala. Când să mă ridic de pe scaun, am avut senzaţia că se învârte sala cu mine. Norocul meu că un alt coleg mă ducea acasă cu maşina. Pe drum mă lua deja cu călduri, aveam o stare de ameţeală şi îmi venea să vărs. Am ajuns cu bine totuşi şi cum m-am băgat în pat am adormit instant.

Ultima dată – acum două luni, de Sf. Maria. La noi e hram de Sf. Maria şi în fiecare an ne pregătim ca pentru sărbători: facem curăţenie în toată casa, pregătim mâncaruri mai speciale, facem prăjituri. Anul acesta am avut mai mult de lucru căci am cules şi via, chiar cu o săptămână înainte. Şi pentru că mie îmi place foarte mult mustul am pus la frigider câteva sticle. Făceam ce făceam, mai dădeam o raită pe la frigider şi mai beam un pahar de must. Aşadar cu o zi înainte de hram ne apucăm să facem mâncare, fac blatul pentru tort, pregătesc cremele pentru ornat, tai fructele. Şi ştiţi cum e pe la bucătărie, mai guşti un pic să vezi dacă e bun, mai iei o gură-două, mai un fruct, mai o cană de must. Pe la prânz a început să mă doară burta (eu nu prea am probleme de gen, rar mi se întâmplă să mă stric la burtă, dar şi când se întâmplă…). Şi ce s-a gândit mândra? Ia să beau eu o gură de rachiu, că poate-mi trece. Am văzut eu că s-a mai ameliorat am mai luat o duşcă. Peste vreo oră am început să văd dublu. Că mândra nu s-o gândit că mustul ăla fermentează, iar combinaţia cu rachiul nu prea e recomandată. Şi uite-aşa s-a îmbătat de toată frumuseţea. Maică-mea nu ştia ce-i cu mine, ce tot mă învârt ca un coi într-o găleată. Dar treburile trebuiau făcute, nu puteam să las totul baltă. Noroc cu ea că m-a ajutat, că altfel nu ştiu dacă mai terminam. Plus că mă durea capul de simţeam că-mi crapă. Am terminat şi m-am dus la culcare. Dar îmi era aşa de rău, îmi venea să vărs. Am adormit, dar după nici o oră m-am trezit din nou. Am ieşit afară şi am dat la raţe. Mi-am mai revenit un pic, dar a doua zi tot mi-a fost rău, am stat mai mult în pat.

Read Full Post »