Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘iubire’

Vă spuneam că-mi plac foarte mult poeziile. Ţin minte şi acum multe-multe poezii învăţate la şcoală şi nu numai. Şi cel mai mult îmi plac poeziile de dragoste, dar mai ales poeziile unui autor indian de care am auzit în timpul liceului: Rabindranath Tagore. Poeziile lui mi-au intrat la suflet, de fiecare dată când le citesc mă cuprinde melancolia şi visarea. Iar una din poeziile care m-au impresionat este aceasta:

„Mi-eşti drag, iubitul meu. Iartă-mi iubirea.
Tu m-ai prins ca pe o pasăre rătăcită.
Inima mi se zbate aşa de tare, încât vălul său a căzut.
Acoper-o cu duioşie, iubitul meu şi iartă-mi iubirea.

Dacă nu mă poţi iubi, dragul meu, iartă-mi durerea.
Nu mă privi de departe cu dispreţ.
Mă voi ghemui în colţişorul meu şi acolo voi sta noaptea întreagă.
Întoarce-ţi ochii de la mine, iubitul meu, şi iartă-mi durerea.

Dacă mă iubeşti, dragul meu, iartă-mi bucuria.
Când inima mea este furată de vârtejul bucuriei,
să nu râzi de primejdioasa mea dăruire.
Când, aşezată pe tronul meu, te stăpânesc cu tirania iubirii mele.
Când, asemenea unei zeiţe, îţi dăruiesc frumuseţile mele,
îndură-mi mândria, iubitul meu, şi iartă-mi bucuria.”

Read Full Post »

Să aveţi parte de sărbători frumoase, pline de iubire şi fericire, să petreceţi momente minunate alături de cei dragi, iar magia Crăciunului să vă însoţească mereu.

Crăciun Fericit! 🙂

Read Full Post »

De ceva timp am auzit o melodie la Dansez pentru tine, o melodie care m-a răscolit, care mi-a pătruns în suflet. E atât de frumoasă şi totuşi atât de tristă. Parcă te înalţă spre cer, iar dintr-o dată te aruncă în abis. Îţi dă speranţe, pe care apoi le spulberă.

Read Full Post »

Cum ar trebui să se comporte o femeie căreia i-a picat cu tronc un anume bărbat? Cum poate vedea el asta? Cum i s-ar părea? Ar fi flatat, ar răspunde atracţiei sau s-ar simţi jignit că ea a îndrăznit să-i facă o astfel de propunere? Are viitor o astfel de relaţie sau ar rămâne doar o încercare timidă din partea femeii?

Am fost întotdeauna de părere că bărbatul trebuie să facă primul pas. Ştiu sunt mai conservatoare, dar asta se datorează foarte mult educaţiei primite, dar şi faptului că sunt foarte timidă. Mi-e frică să fac aşa ceva, mi-a frică de faptul că m-ar putea respinge, că nu i-ar plăcea de mine, că i s-ar părea un gest deplasat din partea mea şi lista ar putea continua la nesfârşit.

Am întâlnit cazuri în care femeile erau cele care iniţiau o relaţie. În unele cazuri s-a înfiripat o poveste frumoasă, în altele a început ceva, dar nu a mers, iar în altele nu s-a întâmplat nimic, ba dimpotrivă, s-a lăsat cu resentimente, reproşuri şi alte lamentări.

Să dau şi câteva exemple pentru a se înţelege mai bine. Aveam o colegă în liceu care era mai open-minded, mai nebunatică, îndrăzneaţă şi cu mult tupeu (în sensul bun al cuvântului). Într-o clasă paralelă, era un băiat mai timid, dar drăguţ foc. Cred că toate fetele erau înnebunite după el. Colega asta şturlubatică a mea a pus ochii pe dânsul şi şi-a pus în gând să-l cucerească. S-a dus la el şi l-a invitat la un film . El a acceptat invitaţia, căreia i-a urmat una la cafea, apoi o plimbare prin parc şi după vreo două săptămâni erau iubiţi. De curând am aflat că s-au căsătorit şi sunt pe cale să devină părinţi. Deci, iată un caz fericit în care primul cuvânt l-a avut femeia.

În schimb am asistat şi la o poveste mai… nefericită ca să spunem cât mai frumos. Am un prieten care a avut parte de o experienţă nu tocmai plăcută din cauza unei femei prea iubăreţe. El nu prea îi dădea atenţie, nu pentru că ar fi avut pe cineva, dar nu prea îi plăcea tipa, nu avea nimic în comun cu ea. Ei şi văzând mândra noastră că nu reuşeşte să-şi facă înţeles amorul, începe să-l ponegrească pe săracul băiat. A început prin a-l ignora, îl vorbea de rău în grupul de prieteni comuni pe care-l frecventau. Noroc că amicul ăsta al meu era un tip cu capul pe umeri, a ştiut să evite aluziile care i se făceau şi nu s-a lăsat antrenat în discuţii inutile. Prietenii săi au observat de asemenea că sunt simple mofturi de femelă în călduri şi au lăsat-o să se calmeze.

So, sunt cazuri şi cazuri, se poate şi aşa (de ce nu?). Eu sunt curioasă ce părere aveţi voi? Dacă eşti femeie, ai avea curaj să faci aşa ceva? Cum ai proceda? Dacă eşti bărbat, cum ţi s-ar părea? Ai accepta sau nu?

Read Full Post »

De ce?

De ce nu pot să se înţeleagă oamenii între ei mereu? De ce nu poate să fie pace, linişte, iubire, înţelegere mereu în jurul nostru? De ce există atâta invidie, mâncătorie, înşelătorie? De ce trebuie să călcăm peste cadavre pentru a ajunge mereu cât mai sus? De ce? De ce? De ce?

Şi lista ar putea continua. O listă amară. Încercăm din răsputeri să ne fie cât mai bine şi astfel uităm să mai fim oameni. Uităm de unde am plecat, uităm cât de importante sunt prietenia, iubirea, afecţiunea. Ne transformăm parcă în nişte roboţi care parcurg orbeşte şi fără să se abată din drum o cale meschină. Ca să exemplific cele scrise mai sus vă voi relata două cazuri adevărate.

Ne povestea un profesor de la facultate că într-o vară a trebuit să plece în America pentru o conferinţă şi s-a dus în vizită la un prieten (care plecase din România în urmă cu 10 ani şi se stabilise acolo împreună cu familia). Şi profesorul l-a întrebat cum i se pare viaţa departe de casă, departe de România. Prietenul i-a spus că s-a obişnuit şi că se înţelege foarte bine cu vecini săi americani, în schimb nu prea se înţelege cu românii de acolo. Şi asta pentru că românii sunt bârfitori, invidioşi, se uită urât dacă văd că-ţi merge bine; aşa că mai mult se ignoră. Pe când americanii sunt oameni foarte deschişi, primitori, se vizitează des şi nu de puţine ori şi-au oferit ajutorul atunci când a avut nevoie.

Sora mea şi soţul ei sunt plecaţi de jumătate de an la lucru în Cipru şi îmi povestea acelaşi lucru. Majoritatea celor care lucrează acolo sunt români, dar sunt şi arabi, bulgari, portughezi şi alte naţii. Românii ar face orice ca să-ţi pună beţe în roate. Când s-a angajat s-a simţit o intrusă, vedea cum bârfeau şi şuşoteau alţii pe la colţuri pe seama ei, chiar i s-a şi spus că din cauza ei nu şi-au putut aduce rudele. Dacă munceşte mai mult şi implicit ia bani mai mulţi, iar se declanşează o explozie de reproşuri.

Şi atunci stau şi mă întreb… chiar suntem atât de nevinovaţi aşa cum pretindem mereu? Noi nu avem nici o parte din vină? Dăm vina mereu pe ţigani, pe hoţi, pe cerşetori că ne strică imaginea în lume. Dar noi, noi ce facem? Ne interesează mai mult „paiul din ochiul altora şi nu vedem bârna din ochiul nostru”.

Oare dacă am încerca şi noi să fim mai buni, să ne ajutăm unii pe alţii, să ne unim forţele pentru a crea ceva frumos nu ne-am simţi mai bine, mai împliniţi? Ar fi aşa frumos să mergi pe stradă şi să vezi oameni zâmbind, oameni care-şi dau bineţe unul altuia şi îşi strâng mâinile cu căldură, vecini care se respectă şi se ajută. Cred din tot sufletul că împreună am putea schimba ceva.

Read Full Post »

De câteva zile tot fredonez o melodie şi nu mă mai satur de ea.

E vorba de genericul de la Aniela, prima telenovelă de epocă produsă în România. Sincer de-abia aştept să văd această telenovelă. Mulţi vor da dezaprobator din cap şi mă vor întreba dacă n-am altceva mai bun de făcut. Ei bine, îmi pare rău că dezamăgesc, dar eu chiar o voi urmări.

Şi o voi face din mai multe considerente. Unul, pentru că am ocazia să urmăresc actori foarte buni, şi anume: Dan Condurache, Dana Dembinski, Stela Popescu, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Florina Cercel şi alţii, nume grele ale teatrului şi filmului românesc. Al doilea: pentru că acţiunea se petrece într-o epocă foarte dragă sufletului meu. Al treilea: pentru că îmi place foarte mult să urmăresc filme, piese de teatru, documentare care ilustrează acele timpuri.

De când mă ştiu m-au fascinat acele timpuri şi nu de puţine ori mi-am imaginat cum ar fi fost să mă fi născut în acea epocă. Mă şi vedeam locuind într-un castel, purtând rochii grele de crinolină, participând la baluri de societate, luând lecţii de pian şi de echitaţie.

Această epocă mi se pare cea mai frumoasă din istoria omenirii, o epocă care a stat sub semnul marilor iubiri, a onoarei şi a respectului, a curajului şi a demnităţii.

Aşa că voi urmări povestea de la început până la sfârşit, călătorind în timp odată cu fiecare episod cu intenţia de a simţi şi eu o fărâmă din acele timpuri.

Read Full Post »