Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘masina’

Ieri m-am întors la servici după o săptămână de concediu, am intrat mai greluţ în ritm, dar mi-am revenit, am primit flori şi bomboane de ciocolată de la şefi şi de la colegi, am primit o mulţime de urări şi am felicitat, la rândul meu, multe reprezentante ale sexului frumos. În general a fost bine, m-am simţit minunat, am scos şi maşinuţa la plimbare, am zis că măcar de ziua mea să mă simt şi eu bine.

Dar nu se poate să fie totul roz, trebuie să fie şi puţin neprevăzut, asta-i legea firii. M-am hotărât să plec cu maşina deşi ştiam că n-am rovinietă, expirase din 17 februarie. Ziceam că azi n-o să se lege nimeni de mine. Booon. Plec frumuşel cu intenţia să merg pe alt drum mai ocolitor, dar cum am făcut, cum am dres, tot pe drumul normal am ajuns şi mi-era lene să mă mai întorc. La vreo doi kilometri văd că maşinile de pe sensul opus de mers fac semne cu farurile, semn că e poliţie pe drum. Frumos do’nşoară, ia să vezi matale ce amendă bengoasă îţi trânteşte nenea organu’ să te înveţi minte. Na, dacă eşti încăpăţânată aşa-ţi trebe. De întors nu mă mai puteam întoarce, erau la mai puţin de 500 de metri, m-ar fi observat, ar fi înţeles că e ceva în neregulă. Aşa că am mers mai departe degajată, liniştită şi nu m-au oprit; am avut un noroc chior.

Aseară, bucuroasă că am ajuns în sfârşit acasă şi am parte şi eu de puţină relaxare, dau de alta. Mă roagă mama să merg până la unchiu-miu, trebuia să îi duc ceva. El stă la aproximativ 3 km de noi şi nu la strada principală, ci la vreo 300 de metri de aceasta. Am zis să nu mai intru cu maşina până la el, o las la stradă, chiar în faţa postului de poliţie. Când opresc, aud: Fâsssssssssss. Aolio, să vezi că asta-i vreo roată, cine ştie unde-a intrat. Şi aşa era, roata dreapta faţă avea o pană de toată frumuseţea, se dezumflase de tot. Bravo fată, na relaxare să-ţi ajungă. Mă duc la unchiu-miu şi îl rog să vină să mă ajute. Eu ştiam cam ce şi cum, aveam cric, cheie, roată de rezervă, tot ce trebe, dar e cam greu pentru o fată să şurubărească la chestii din astea grele. Plus că era noapte, era vreo 8 parcă. Vine unchiu, ridică maşina şi dă-i muncă la desfăcut prezoane; parcă le înţepenise naiba, că nu voiau deloc să se desfacă. A apelat la un vecin, cu chiu cu vai doi bărbaţi au reuşit să le desfacă, au schimbat roata, m-am urcat la volan şi tiva acasă, să mai salvez din timpul de relaxare. Acasă, mă uit la roată, aia de rezervă care numai ce-o schimbasem, văd eu că era cam moale, nu cine ştie ce, dar tot trebuia făcută o vizită pe la vulcanizare. Dimineaţă, roata dezumflată. Pfui, şi tu Brutus? Dar nu-i nimic, oricum nu mă duceam cu maşina la servici, am să rog eu un vecin zilele astea să-mi ducă caucioacele la vulcanizare. Că na, ai maşină ai şi responsabilităţi, probleme, deh, se mai întâmplă.

În altă ordine de idei, azi e baba mea, deci am un noroc fenomenal la vreme urâtă. Cam aşa mi s-a întâmplat în fiecare an. Dar trecem noi peste, că suntem baieţi mari.

De asemenea, vreau să-i felicit pe domni, că doar e ziua lor azi, să le urez viaţă lungă şi îmbelşugată, spor în toate şi multă sănătate. Le ofer şi un cadou simbolic, aşa, ca de patruzeci de pahare (mult am muncit la el, să ştiţi):

Şi pe toţi cititorii blogului îi invit să servească câte un sfinţişor făcut de mama mea. Să ştiţi să sunt delicioşi:

Anunțuri

Read Full Post »

Povestea Ada ieri că Bubu a ei e o vitează şi s-a descurcat bine în condiţii de iarnă (ca să folosesc şi eu limbajul de lemn al ălora de la meteo şi circulaţie şi de unde-or mai fi 😉 ). Şi cum şi eu mi-s mândra şoferiţă a unei maşini împrumutate (apropos, surioară ţi-am zis cât de recunoscătoare sunt că m-ai lăsat să mă plimb cu maşinuţa ta cât eşti tu plecată? 🙂 ) am avut parte, la rândul meu, de niscaiva aventuri la volan.

Mare bucurie pe capul meu când am văzut că a început să ningă. De câteva ierni nu prea am avut parte de zăpadă adevărată aşa că nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie. Dar bucuria cea mare mi-a făcut-o mama când m-a anunţat, a doua zi dimineaţă, că trebuie să curăţ zăpada de pe trotuare ca să putem circula cât de cât prin curte. Aşa că apucă-te mândro de treabă. Curăţam eu cu drag şi spor şi realizez la un moment dat că se pune din nou. Că ningea, nene, dar ce ningea… Şi ce bine-mi părea.

Dar când am văd că-i târziu şi sunt mari şanse să întârzii la servici îmi vine mirobolanta idee de a pleca cu maşina la servici. Ce mare brânză că ninge, mă gândeam; eu sunt fată descurcăreaţă şi nu mă abate nici un obstacol din drum. Şi mă gândeam că numai pe drumul nostru s-a aşternut zăpadă mai multă. Din cartier spre Iaşi sigur au venit plugurile şi au curăţat strada. Mama se cam codea, vezi că ninge, că strada e acoperită de zăpadă, roţile pot aluneca, dar eu nu şi nu. Plus că eu n-am condus niciodată pe zăpadă, chiar dacă am făcut şcoala de şoferi acum două ierni, iar permisul l-am luat iarna trecută. Aşa că, înarmată cu o mare doză de entuziasm şi cu bucuria aşternută pe chip, mă aşez frumuşel la volan şi … dă-i bice. Am uitat să vă spun că, înainte de a pleca, am muncit vreo juma de oră s-o curăţ de zăpadă.

A pornit maşina uşor, am scos-o din curte, nimic neprevăzut, parcă nici nu era zăpadă pe jos. Ei, dar când am pornit la drum, s-au schimbat datele problemei. Cu tot cu cauciucurile ei de iarnă a început maşinuţa să patineze. Iniţial m-am speriat, n-am mai avut curaj s-o bag în treapta a doua de viteză şi am mers aşa cătinel-cătinel până când mi-am dat seama cum să controlez volanul şi să nu facă slalom stânga-dreapta. Când ajung în cartier surpriză… drumul era la fel, nu dezăpeziseră aştia nimic şi se circula foarte greu. Am mers cu a doua până la servici. Dar de-acum învăţasem cum s-o manevrez ca să nu mai joace pe zăpadă şi păstram distanţa faţă de cel din faţă ca să pot frâna în condiţii de siguranţă. Am ajuns la servici, cu o întârziere de douăzeci de minute, dar cu o mare satisfacţie de parcă făcusem nu-ştiu-ce lucru important pentru univers. Când a văzut şeful că am venit cu maşina mi-a zis că sunt o curajoasă, mai ales fiind novice în ale condusului. Când a venit şi celălalt şef la fel mi-a zis şi mi-a mai dat câteva sfaturi în domeniu. Pfuai, ce bine m-am simţit 🙂 . Seara, când să plec de la servici, văzând că ninsoarea nu se oprise şi drumurile fiind tot înzăpezite, am hotărât să las maşina la servici şi să o iau a doua zi, în speranţa că atunci va fi mai bine de circulat.

Dar, fiindcă ieri noapte a nins încontinuu, drumurile au rămas la fel. Când am ajuns la servici, maşinuţa era din nou acoperită cu un strat gros de zăpadă. Cum era şi mai frig, colegii m-au sfătuit să o pornesc un pic ca să nu moară bateria şi să o pot lua acasă. A pornit din nou bine, am curăţat-o de zăpadă şi am plecat de la servici mai devreme fiindcă trebuia să merg în Carrefour la cumpărături şi voiam să ajung acasă înainte de a se înnopta. Mi-am cules mama de pe drum şi când am ajuns în Carrefour era mare aglomeraţie în parcare. Munţi de zăpadă, multe maşini, mi-era şi frică să parchez ca să nu alunece maşina pe zăpadă şi să nu lovesc vreo altă maşină. Dar m-am descurcat, am intrat, am cumpărat şi la ieşire am avut mai mult de furcă cu căruţul prin zăpadă decât avusesem cu maşina 😉 . Am ajuns acasă, am băgat maşina în curte, i-am mulţumit cerului că am ajuns în siguranţă acasă şi cu maşina întreagă şi, chiar dacă m-am descurcat bine (zic eu), n-am să mai conduc măcar până se mai rezolvă ceva cu drumurile, să fie mai bine de circulat.

Read Full Post »

Permisul meu de conducere (care s-a lăsat mult aşteptat până să devină o realitate) a împlinit azi un anişor. Motiv de bucurie pentru mândra lui posesoare (adică je 😉 ). Cred că nici aniversările mele nu le aşteptam cu atâta bucurie. Şi asta pentru că îmi place la nebunie să conduc.

Ei, şi pentru că un asemenea eveniment trebuia sărbătorit aşa cum se cuvine, aseară am făcut-o lată. Mai precis am luat (sau cred că am luat) un radar. Mă grăbeam să ajung în oraş, în faţa mea era o dacie care mergea cu viteza luminii, am depăşit-o şi când am revenit pe banda de mers am văzut maşina poliţiei staţionată pe partea dreaptă şi flancată faţă-spate de două autoturisme. Unul din ele avea avariile puse aşa că iniţial am crezut că era un accident. Mi-am aruncat ochii pe bord – 80 km/h. Intrată în localitate eram, deci aveam în plus numai 30 😉 . Dimineaţă şoferul de la maxi-taxi (că merg şi cu dintr-astea) mi-a confirmat faptul că era radar, dar era mobil nu din ăla fix care face poză şi după aia trimite înştiinţare acasă. Şi probabil nenea poliţaii nu m-au observat; în caz contrar ar fi venit după mine. Deci e o mică-mică şansă să scap. Sau nu…

Acuma ce să mai fac? Făcut boacănă? Făcut. Asta e. Plătesc amendă, iau şi puncte şi data viitoare sper să-mi fie învăţătură de minte să merg mai aşezat 🙂 . Dar până atunci: trăiască permisul şi să dea Domnul să mă ţină cât mai mult că tare mi-e drag.

Văz că nu-s singura care sărbăutoreşte astăzi. Şi Merii au un moţ de tăiat fiindcă blogul lor împlineşte un anişor. Aşa că le urez şi eu inspiraţie multă la scris şi la pictat şi să ne încânte mult timp de acum înainte.

Read Full Post »

Povesteam undeva, cred că pe blogul Crocoditzei, că visez de o bună bucată de vreme că am accident cu maşina. Şi am zis eu că nu cred în de astea, ce aţi mai văzut voi „drac mort şi raţă înecată”? Iar pe blogul Adei spuneam că la mine nu prea funcţionează superstiţiile. Mai ales că a trecut şi o marţi 13 şi nu mi s-a întâmplat nimic rău, ba dimpotrivă au fost numai lucruri bune. Dar trebuia să fie ceva că doar Murphy nu coace degeaba (citate: „Probabilitatea de apariţie a unui eveniment este invers proporţională cu dezirabilitatea lui”, „Când lucrurile par că nu se mai înrăutăţesc, ai răbdare. Se vor înrăutăţi curând”).

Joi dimineaţă mă îndreptam spre servici şi când mai aveam vreo 20 de metri până la curtea firmei la care lucrez, mă puse păcatele să vreau să traversez strada. Pe trecerea de pietoni. Strada de care pomenesc are două sensuri de circulaţie cu câte o bandă pe sens plus liniile de tramvai. Şi cum aşteptam eu o ocazie potrivită ca să mă angajez în traversare văd un camion care încetineşte şi mă lasă să trec. Boooooooon! Şi trec. Când ajung la linia de tramvai aud eu un claxon luuuung şi scrâşnet de cauciucuri. Şi apuc să observ o maşină albă care era periculos de aproape de picioarele mele. Şi în fracţiunea aia de secundă am încercat să mai fac un pas, sperând că am să ies din raza maşinii şi trece pe lângă mine. Nu am reuşit pentru că tot m-a atins şi m-a aruncat la pământ. În cădere, m-am lovit cu bazinul de colţul maşinii şi am aterizat în braţe şi în genunchi pe asfalt. Norocul meu a fost pasul ăla că de nu, cred că ajungeam pe capotă şi de acolo buşitura şi contactul cu pământul ar fi fost mai puternice.

Ce se întâmplase? Vă spuneam că nenea cu camionul oprise ca să mă lase să trec. Ei, nenea ăsta din maşina albă cred că era tare grăbit că a încercat să depăşească camionul urcând pe linia de tramvai. Camionul fiind mare nu a văzut pietonul angajat în traversare decât când acesta a apărut în faţa lui. A pus el frână, dar din cauza vitezei mari nu a reuşit să frâneze în timp util, accidentând astfel pietonul.

Şoferul vinovat a coborât din maşină, m-a ajutat să mă ridic şi a insistat să mă ducă la spital. Toate maşinile care treceau pe stradă în momentul ăla au oprit. Câţiva şoferi au coborât chiar din maşini şi s-au luat de el, unul i-a luat numărul de înmatriculare şi l-a ameninţat că nu scapă nepedepsit. Şoferul era şi el foarte speriat (nu mai zic de mine), m-a ajutat să urc în maşină şi m-a dus la Spitalului de Urgenţe din Iaşi. Eu nu prea am simţit nimic când am căzut, dar pe drum a încept să mă doară genunchiul şi partea din stânga a bazinului, chiar în dreptul coxalului.

Când am ajuns la spital, şoferul le-a povestit medicilor că a fost vorba de un accident, dar că de fapt nu eram pe trecerea de pietoni. Doctorii l-au rugat să aştepte afară şi m-au întrebat şi pe mine ce s-a întâmplat, cum m-am lovit, ce mă doare etc. Eu le-am zis că eram pe trecerea de pietoni şi imediat au sunat la poliţie. A venit medicul ortoped, m-a consultat, m-a trimis la radiografie, iar când m-am întors în sala de primire erau deja doi politişti acolo. Unul din ei m-a întrebat ce s-a întâmplat, mi-a cerut buletinul, a consemnat ora la care s-a întâmplat şi mi-a zis că va veni colegul să-mi facă un test (?). Era vorba de un etilotest; ulterior am aflat că asta este procedura standard, trebuie testat atât vinovatul, cât şi victima. A revenit primul poliţist, mi-a spus că trebuie să merg (când pot eu, nu neapărat în ziua aia) la poliţia rutieră pentru a da o declaraţie cu privire la incident şi că e alegerea mea dacă depun sau nu plângere împotriva şoferului; dacă depun plângere se dechide proces şi i se face dosar penal pentru vătămare corporală din culpă.

A venit medicul ortoped, mi-a zis că radiografiile sunt bune şi nu am nici un os rupt, sunt doar contuzii, mi-a dat o reţetă cu Celebrex şi Diclofenac unguent, mi-a recomandat cinci zile de repaus funcţional şi m-a lăsat să plec. M-am întors la servici şi i-am povestit şi şefului ce am păţit şi m-a sfătuit să nu mă duc singură la poliţie, ci însoţită de avocatul lui. Apoi m-a dus acasă şi până ieri am stat în concediu medical. În ziua aia şi a doua zi am mers şchiopătând, iar dacă stăteam în pat nu mă puteam mişca foarte tare din cauză că mă durea mijlocul. Iar vineri dimineaţa, când m-am trezit, mă dureau foarte tare braţele, muşchii mai exact. Apoi a mai trecut durerea, dar am rămas cu nişte vânătăi de toată frumuseţea.

N-am fost încă la poliţie, n-am putut ieşi. Şoferul vinovat m-a tot sunat şi a insistat să ne întâlnim înainte de a mă duce la poliţie, poate ajungem la o înţelegere. M-am hotărât să nu depun plângere, nu vreau să-mi petrec viaţa prin judecăţi. Nu ştiu, parcă mi-e şi milă de el, mi se rupea sufletul când vedeam ce jalnic arăta. Sper totuşi ca el să înveţe ceva din această experienţă şi pe viitor să fie mai atent.

Read Full Post »

Mi-am dorit foarte mult să învăţ să conduc. Mă gândeam ce frumos ar fi să mă urc în maşinuţa mea şi să cutreier drumurile, să descopăr locuri noi şi frumoase şi să nu mai trebuiască să merg niciodată cu mijloacele de transport în comun.

Şi pe principiul: „Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să ţi se întâmple” uite că a dat bunul Dumnezeu şi am şi eu permis. Dar până să ajung aici am trecut prin multe şi diverse păţanii pe care le voi istorisi într-o secţiune denumită sugestiv „Soferiţa din mine”.

Dar să începem cu începutul. Cred că aveam vreo 16 ani când mi-a intrat în sânge mania asta a condusului. Nu că aş fi pus mâna pe volan vreodată sau ştiam cu ce se mănâncă, dar vedeam cum mulţi din jurul meu îşi luau permis şi nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Mă plimbam toată ziua cu ei şi mă gândeam ce frumos ar fi să fiu şi eu în locul lor.

La cât de visătoare eram mă gândeam că se face special pentru mine o dispensă pentru a putea conduce de la 16 ani şi nu când aş fi împlinit vârsta legală de 18. Mă şi vedeam la volanul unei maşinuţe de culoare albă şi elegantă foc.

Anii au trecut şi o serie de greutăţi m-au împiedicat să îmi urmez visul. Până într-o zi…

Read Full Post »