Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘timp’

astept De când mă ştiu nu-mi place să aştept. Indiferent că aştept la coadă la diverse instituţii să plătesc ceva, pe holurile vreunui spital, în staţie să vină autobuzul sau dacă aştept ca un eveniment important din viaţa mea să aibă loc.

Dar cum este o vorbă „de ce te temi de aia nu scapi”, toată viaţa mea a trebuit să aştept câte ceva.

Să începem cu lucrurile mai puţin importante. Nu mi-a plăcut niciodată să stau la cozi. Mor când mă duc să plătesc câte ceva şi stau câte 1-2 ore la coadă. Pentru că fix când mă duc eu să plătesc se întâmplă câte ceva: ba se strică calculatoarele, ba vine nu ştiu ce client nemulţumit să facă scandal că nu-i place cutare şi cutare lucru (eu te cred că este dreptul tău, dar există birou de reclamaţii frate, ăsta-i ghişeu de plăţi), ba o sună pe tanti de la ghişeu nu-ştiu-cine şi uită că trebuie să mai şi muncească etc. etc.

Datorită faptului că tatăl meu s-a îmbolnăvit, mi-am petrecut foarte mult prin spitale. Şi dădeam de câte o sclifosită de asistentă care se uita la mine de parcă aş fi fost un puricel şi mă lăsa să aştept zeci de minute până să catadicsească să-l cheme pe tata la vizită. Iar dacă mă duceam la doctor trebuia să aştept chiar şi câte 1-2 ore până îşi bea cafeaua. Nu-l interesa că întârziam la şcoală sau aveam ceva mai bun de făcut.

Toată viaţa am urât transportul în comun. Unul dintre motive este faptul că aşteptam uneori şi cu orele în staţie pană să vină autobuzul/tramvaiul. Nici nu mai ţin minte de câte ori am întârziat la cursuri din cauză că nu venea autobuzul la zimp. Asta în condiţiile în care plecam de acasă cu 2 ore înainte tocmai pentru a nu întârzia. Şi nu numai că venea greu, dar mai şi dura o veşnicie până să ajung la destinaţie. Deci, pierdut timp în staţie + pierdut timp în mijloacele de transport = 5-6 ore pierdute pe zi. Unde mai pui că ajungeam acasă frântă de oboseală, deci nu mai eram bună de nimic.

Dacă în cazurile prezentate pierdeam foarte mult timp, situaţiile de mai jos intră la altă categorie: evenimente cu un impact mai mult sau mai puţin semnificativ pentru viaţa mea.

Mi-am petrecut 17 ani studiind. Mi-a plăcut să învăţ şi am fost mereu printre cei mai buni. Am avut emoţii de fiecare dată când dădeam un examen greu, iar aşteptarea rezultatelor le amplifica şi mai mult. Prima dată când a trebuit să aştept un astfel de rezultat a fost când am trecut din generală la liceu (atunci se dădea examen la liceul unde voiai să mergi, nu era examen de capacitate ca acum). Două trei zile nici n-am putut dormi de stres, de-abia aşteptam să văd dacă am intrat sau nu (şi n-am intrat, dar am fost redistribuită la altul destul de bunicel). Apoi a urmat bacul. Îmi venea să mă urc pe pereţi, credeam că nu mai trece timpul odată să văd dacă l-am luat sau nu (şi l-am luat). Apoi înscrierea la facultate. Apoi sesiunile. Ţin minte fiecare metru din holurile pe care am aşteptat, fiecare uşă. Iar când am dat licenţa mi s-a părut şi mai greu (dar am luat-o şi pe aia).

Am terminat cu şcoala şi m-am angajat. Aici recunosc nu a trebuit să aştept prea mult, erau lucrurile deja aranjate. Numai că jobul respectiv nu m-a prea atras din mai multe puncte de vedere astfel că am căutat altceva. Şi aici a început munca de sisif. Am trimis o groază de CV-uri, dar la interviu nu m-a chemat nimeni decât după vreo 2 luni. Şi după interviu era partea mai interesantă. „O să vă sunăm noi să vă spunem dacă aţi fost acceptată sau nu”. Şi stai maică şi-aşteaptă până ţi se lungeşte gâtul. Peste jumătate de an de când am început să caut am reuşit şi eu de mi-am schimbat jobul.

Până acum aşteptarea a avut un final mai mult sau mai puţin fericit. Dar sunt om şi fiecare om simte că-i lipseşte ceva, ceva fără de care nu se simte împlinit. De mult aştept să întâlnesc persoana care să-mi fie alături pentru o viaţă întreagă. Aştept acel om pe care să-l iubesc cu toată fiinţa mea, căruia să-i dăruiesc toată dragostea, prietenia, grija şi căldura mea şi care la rândul lui să mă iubească necondiţionat, să fie alături de mine la bine şi la greu. Aceasta e aşteptarea cea mai grea; nu trece secundă, minut, oră fără să mă gândesc la acest lucru şi uneori am impresia că împlinirea acestui vis devine cu atât mai imposibilă cu cât aştept mai mult.

În concluzie, urăsc aşteptarea.

Read Full Post »

De câteva zile tot fredonez o melodie şi nu mă mai satur de ea.

E vorba de genericul de la Aniela, prima telenovelă de epocă produsă în România. Sincer de-abia aştept să văd această telenovelă. Mulţi vor da dezaprobator din cap şi mă vor întreba dacă n-am altceva mai bun de făcut. Ei bine, îmi pare rău că dezamăgesc, dar eu chiar o voi urmări.

Şi o voi face din mai multe considerente. Unul, pentru că am ocazia să urmăresc actori foarte buni, şi anume: Dan Condurache, Dana Dembinski, Stela Popescu, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Florina Cercel şi alţii, nume grele ale teatrului şi filmului românesc. Al doilea: pentru că acţiunea se petrece într-o epocă foarte dragă sufletului meu. Al treilea: pentru că îmi place foarte mult să urmăresc filme, piese de teatru, documentare care ilustrează acele timpuri.

De când mă ştiu m-au fascinat acele timpuri şi nu de puţine ori mi-am imaginat cum ar fi fost să mă fi născut în acea epocă. Mă şi vedeam locuind într-un castel, purtând rochii grele de crinolină, participând la baluri de societate, luând lecţii de pian şi de echitaţie.

Această epocă mi se pare cea mai frumoasă din istoria omenirii, o epocă care a stat sub semnul marilor iubiri, a onoarei şi a respectului, a curajului şi a demnităţii.

Aşa că voi urmări povestea de la început până la sfârşit, călătorind în timp odată cu fiecare episod cu intenţia de a simţi şi eu o fărâmă din acele timpuri.

Read Full Post »