Plăcut impresionată

Nu ştiu dacă v-am spus până acum, dar eu am o relaţie foarte specială cu meşterii lu’ peşte prăjit; ăştia de zugrăvesc, repară, instalează centrale şi alte trebi din astea laborioase. Relaţia noastră e cam aşa: ei mi-s dragi mie ca sarea-n ochi, dar nici eu lor nu li-s mai prejos. Dar fiindcă nu vreau să-mi stric buna dispoziţie n-o să dau acum prea multe detalii. Altceva vreau să vă spui.

Astăzi mi s-a întâmplat ceva interesant, ceva care m-a făcut să zâmbesc şi să mă gândesc că totuşi există oameni. La mine la servici e o problemă cu căldura. Suntem mai multe firme racordate la o centrală electrică şi fiindcă noi suntem capăt de coloană la noi se încălzesc caloriferele prea puţin sau deloc. Prin urmare, în ultimele două săptămâni am cam îngheţat de frig. Ne-am ţinut de nenii cărora le plătim chirie să vină să rezolve problema. Într-un final au apelat la serviciile unor instalatori şi astăzi s-au înfiinţat la noi ca să remedieze problema. Au venit doi bărbaţi, unul până în treizeci de ani, unul trecut de cincizeci, foarte respectuoşi şi foarte muncitori. Ne-au explicat că trebuie să schimbe un calorifer, că trebuie schimbate toate ţevile şi că trebuie refăcută toată reţeaua. Şi-au cerut până şi scuze că ne deranjează şi că o să cam facă mizerie.

Au început să lucreze şi încercau să facă în aşa fel încât să nu facă zgomot sau să ne încurce în activitatea noastră. Lucrau foarte curat, nu înşirau materiale peste tot sau lăsau scule aiurea, dar lucrau şi foarte repede. N-aveai timp să-i vezi ce repede se mişcau, nici nu mi-am dat seama când au pus ţevile. Pe la prânz i-am întrebat dacă nu vor o cafea şi mi-au spus că ar vrea, dar nu vor să deranjeze. Se simţeau jenaţi, de parcă aş fi depus un efort prea mare. Mi-a făcut plăcere să fac şi eu ceva pentru ei. N-am mai văzut de mult atât bun simţ şi atâta simplitate ca la ei. Plus că atunci când au terminat au strâns tot gunoiul, ba chiar au şi măturat tot moluzul care s-a adunat (acum o să mă combateţi şi o să spuneţi că în mod normal aşa ar trebui să facă toţi meseriaşii, dar lor li se fâlfăie, lasă o mizerie de nedescris).

Şi uite aşa au reuşit oamenii ăştia să-mi lase o impresie foarte bună. E incredibil cum un lucru mărunt poate să-ţi însenineze ziua. Şi mă gândesc: dacă toată lumea s-ar ţine de treabă nu ne-ar fi viaţa mai uşoară? Nu ar fi lucrurile mai simple, nu am trăi fără stres şi fără să ne enervăm degeaba?

Da, da, e o întrebare retorică, ştiu.

Week-end plăcut să aveţi!

Poezie

Iubesc poezia. Mi-au plăcut dintotdeauna rimele. Am crescut cu poeziile lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, Octavian Goga. Mai târziu am descoperit şi poeţi străini şi mult mi-au mai plăcut: Rudyard Kipling, William Shakespeare, Rabindranath Tagore, Jean de La Fontaine şi lista ar putea continua. În schimb nu mi-a plăcut studiul poeziilor. La şcoală nu excelam la analiza literară. Mie îmi plăcea să le citesc, să ascult cum alţii le recită şi-atât.

Astăzi, răsfoind blogurile pe care le citesc frecvent, am găsit la Flavius câteva versuri scrise de un poet de care nu am auzit până acum, dar care mi-a atras atenţia – Ovidiu Genaru. Şi am căutat pe internet şi alte poezii scrise de el. Şi mi-au plăcut, dar cel mai mult mi-a plăcut următoarea poezie:

“ANCHETAREA UNEI LACRIMI”

I s-a cerut să se legitimeze: nu avea acte
A fost întrebată cu ce a greşit şi ea a ridicat din umeri
“Recunoaşte că trăieşti în concubinaj cu diverşi indivizi” a zbierat acuzarea
“Provii din râs sau din plâns?”
“Nu-mi cunosc părinţii” a răspuns lacrima
şi grefierul a notat în procesul verbal: origine dubioasă
“Înnoptezi în cartierele oraşului nostru şi nu
eşti înregistrată în cartea de imobil” a spus procurorul
“Prezenţa dumitale tulbură viziunea reală
şi produce igrasie umana” a adăugat judecătorul
“Lacrima Lacrima şi mai cum?”
“Nu sunt căsătorită” a răspuns modest lacrima “Sunt disponibilă…”
“E o târfă şi o stricată” s-a auzit murmurul sălii
“să recunoască deschis ce caută printre noi”
“Păstraţi linişte” a ordonat clopoţelul
“Numeşte-ţi unul doi trei martori” o îndemnă avocatul
“Nu vreau să mă apăr sunt nevinovată” a răspuns lacrima
“Dacă tot te afli aici te acuz din principiu” a spus procurorul.

Cum am ratat ocazia de a fi mireasă

M-am trezit de dimineaţă într-o hărmălaie de nedescris. Culmea, ştiam că e sâmbătă, nu trebuia să merg la servici, puteam dormi până la ce oră vreau, aşa că mi s-a părut un pic suspect. Când ies din cameră dau de sor-mea.
- Ce faci, tu? întreb eu buimacă şi chioară de somn. Dar tu nu trebuia să fii în Cipru? Când aţi plecat? Şi când aţi ajuns? Mie de ce nu mi-aţi spus că veniţi?
- Hopa, fată, că m-ai zăpăcit de cap. Am venit cu avionul de 1.30. Am avut noroc că l-am mai prins. Dar nu puteam să lipsesc de la o zi aşa importantă pentru tine. Hai, că deja a venit lumea. Şi tu nici măcar nu te-ai îmbrăcat.
- Ce zi, fată? Tu te-ai dilit de tot. Azi e sâmbătă şi-atât. Dar voi cum de-aţi venit mai repede?
- Păi ne-a sunat iubitul tău şi a zis că faceţi nuntă şi să venim mai repede ca să fie toată familia.
- ????????? Ce face? Care iubit tu? Ce nuntă?
- Păi uite s-au adunat toate rudele noastre, te aşteptăm să mergem la biserică, haide să te îmbraci.
Şi mă duce în sufragerie. Pe un umeraş era agăţată o rochie albă de mireasă. Lungă, simplă, avea nişte volănaşe de la şolduri în jos.
- Fată, dar mie nu-mi place rochia asta. E prea simplă. Eu vreau una de prinţesă, care să aibă corset şi crinolină, să fie bufantă şi vaporoasă.
- Lasă, fată, că e bună şi asta. Hai îmbracă-te repede şi să ieşim.
- Tu, dar nu sunt nici coafată, n-am apucat să-mi fac nici manichiura, nu pot să mă mărit aşa.
- Lasă, că tu eşti frumoasă oricum.
Ea pleacă, eu încep să mă îmbrac, dar când mă văd în oglindă, eram în costumaşul meu grena, cu sacou şi fustiţă şi o bluză albă. Rochia stătea cuminte pe umeraş. Am ieşit afară şi atunci m-a trimis mama să duc apă la câinii unui vecin pe care îi aveam noi în grijă. Casa lui e mai departe de a noastră cu vreo 500 m. Am ieşit în stradă şi, când să mă îndrept spre curtea lui, n-am mai putut înainta. Parcă mă ţinea ceva pe loc, nu-mi puteam mişca picioarele. Şi mi-era frică să nu întârzii la nuntă aşa că nu m-am mai dus. Lasă că îi spun mamei că am fost şi mă duc mâine dimineaţă să le dau apă. Când să intru în curte văd că vine o Dacie break din care coboară foştii colegi de facultate ai cumnatului meu: Corina şi Costi.
- Credeai că nu venim la nunta ta? mă întreabă Corina. Cum să lipsim de la un eveniment aşa de important. Hai să-mi arăţi rochiţa.
Când intrăm în curte deja se întunecă afară. Mă întâmpină mătuşă-mea şi-mi spune că au mai venit invitaţi, întrabă de mireasă şi de mire. Păi de mire întreb şi eu că nici măcar nu-l cunosc. “Lasă că îl vei cunoaşte”, îmi spune ea.
“Hopa, aici se întâmplă ceva. Toată lumea ştie şi eu habar n-am. Dar când s-au pregătit? Când au trimis invitaţii? Oare unde se va ţine petrecerea?”
Intru în casă, mă duc în sufragerie şi o găsesc pe verişoara mea care se dezbrăca de rochia mea de mireasă.
- Ce faci?, o întreb furioasă.
- Am probat-o şi eu un pic, să văd cum îmi stă.
- Vai, uite, ai şi murdărit-o? Cum mă mai mărit eu acum?
Supărată, m-am aşezat pe canapea. Şi deodată m-am trezit.

Pfui, bine că a fost numai un vis. Dar m-am simţit ca şi cum era adevărat. Şi eu de obicei nu prea ţin minte ce visez, dar pe ăsta l-am reţinut aproape în întregime. Ş mi s-a părut cam creepy. În mod sigur n-aş vrea să trec prin aşa ceva. Acuma recunosc, eu vreau să mă mărit, dar să fie şi-un mire. Şi nu unul necunoscut. Vreau să îl aleg eu după sufleţelul meu, vreau să îl iubesc şi să mă iubească şi să am încredere să trăiesc o viaţă alături de el. Şi nu vreau nuntă din asta pe neve. Vreau să particip şi eu la pregătiri, să iasă frumos, să-mi placă mie, să am rochie după gustul meu şi să nu am păreri de rău după aia. Aşa că nu-mi plac surprizele astea. Nu-mi place să mă invite altcineva la propria mea nuntă.

Caut job, urgent

Nu vă speriaţi, că n-am rămas şomeră. Dar banii pe care-i obţin nu-mi ajung. Şi nu-s din aia care cheltuie banii pe tot felul de prostii şi iese toată ziua bună ziua în oraş. Salariul de-abia îmi ajunge pentru cheltuielile lunare. Plus că m-a mâncat undeva de am făcut şi un credit în bancă şi m-am pricopsit cu o mândreţe de rată lunară deloc neglijabilă.

Aşa că de câteva luni îmi mai caut un job. Numai că nu găsesc nimic, ori poate sunt eu bătută-n cap şi nu ştiu unde să caut. Plus că mi-am ales aiurea şi perioada, pe criza asta nu prea se fac angajări. Am sunat la anunţuri prin ziare de mi s-a acrit. Am depus o groază de CV-uri. Am mai întrebat în stânga şi-n dreapta, cunoştinţe, neamuri, nu se leagă nimic. Nici nu mai am speranţă că voi găsi ceva.

Ca o ultimă încercare disperată, am decis să-mi fac reclamă şi aici pe blog. În speranţa că s-a găsi cineva care mă poate ajuta. Nu mi-e frică de muncă, pot să lucrez câteva ore în fiecare zi (pe lângă programul de la primul job), plus sâmbăta şi duminica. Am mai lucrat ca vânzătoare la magazine alimentare, am avut grijă de copii, chiar am dat şi meditaţii la matematică. Ştiu să lucrez foarte bine pe calculator, mă pricep la contabilitate primară, am făcut traduceri din/în limba engleză, am şi permis de conducere.

Notă: Acest post este foarte serios şi trebuie tratat ca atare.

La beţie

Eu în general nu prea le am cu licorile bahice. Îmi place să degust un whiskey bun (eventual combinat cu cola), un vinişor, o vişinată de casă, pe scurt place la mine astfel de delicii. Dar nu mereu, numai pe la vreo petrecere, pe la o ieşire în oraş, şi cum astfel de lucruri se întâmplă destul de rar, nu sunt prea obişnuită. Aşa că, de multe ori mă ameţesc, dar numai de câteva ori pot spune că am fost mai mult sau mai puţin beată.

Prima ispravă de gen s-a petrecut pe la vârsta de 2 anişori; am fost precoce, nu jucărică . Eu nu-mi mai aduc aminte, mi-au povestit mama şi tata (şi mie şi la jdemii de rude aşa că ştiu toţi ce trăsnăi am făcut). Cum s-a întâmplat? Tata avea obiceiul ca, atunci când se întorcea de la servici şi înainte de a sta la masă, să bea o vişinată; avea el o ceaşcă de cafea (micuţă, semăna cu alea de beau chinezii ceai), aia era porţia lui zilnică. Eu, copil mic şi prost, fâţâindu-mă pe lângă masa unde era ceşcuţa, pun mâna pe ea şi-ncep să beau. Până să-şi dea seama tata şi mama ce fac, eu deja băusem mai bine de jumătate (fiind dulce, cred că mi-a deschis apetitul). Nici bine nu mi-au luat ceaşca din mână că am şi tras pe dreapta. Îngrijorări, panică, dar copilul n-avea nici pe naiba, dormea dus. Au stat ei ca pe ace câteva ore, dar după aia m-am trezit. Şi de atunci tata n-a mai lăsat ceaşca pe masă.

A doua oară a fost prin ultimul an de liceu. Supăraţi tare că ne despărţim, eu şi colegii de clasă ne hotărâm să mergem într-un bar să ne mai domolim oful. Ne hotărâm noi să luăm o sticlă cu coniac din aia mare (cred că avea un litru) şi să o împărţim frăţeşte; erau pahare de 100 ml umplute mai bine de trei sferturi. Am luat o gură, am văzut că era bun, dar era taaaare, pfui ardea maţele. Colegii insistau că trebuie să-l bem tot, bine dacă ei aveau antrenament normal că nu li se părea mult. Eu dacă nu eram obişnuită (şi chiar nu eram deloc), deja pe la a treia înghiţitură vedeam stele verzi. Dar într-un final, am reuşit să-l beau. Acuma se amuzau de mine că eram cam ameţită, mă mişcam cam dubios. Oricum au avut grijă de mine, am mai stat împreună câteva ore, au luat ceva de mâncare şi am reuşit apoi să ajung acasă pe picioarele mele.

Anul trecut, prin mai, am fost la petrecerea de aniversare a unui coleg. Şi tot atunci am descoperit Martini-ul. Mamăăăă, ce bun mi s-a părut, era duuuulce şi bun. Şi am băut un pahar, după aia încă unul (dar nu erau pahare speciale pentru Martini că nu avea restaurantul respectiv, ne serveau în pahare mari de whiskey, pline pe jumătate, dar când mai trecea sărbătoritul pe la noi le punea pline ochi). Boooon. Cred că adunat am băut vreo cinci pahare din alea pline. Şi hi hi hi, ha ha ha, râdeam cu gura până la urechi, deşi acum nu-mi mai aduc aminte de ce . Pe la două m-am hotărât să plec acasă, mă cam dobora oboseala. Când să mă ridic de pe scaun, am avut senzaţia că se învârte sala cu mine. Norocul meu că un alt coleg mă ducea acasă cu maşina. Pe drum mă lua deja cu călduri, aveam o stare de ameţeală şi îmi venea să vărs. Am ajuns cu bine totuşi şi cum m-am băgat în pat am adormit instant.

Ultima dată – acum două luni, de Sf. Maria. La noi e hram de Sf. Maria şi în fiecare an ne pregătim ca pentru sărbători: facem curăţenie în toată casa, pregătim mâncaruri mai speciale, facem prăjituri. Anul acesta am avut mai mult de lucru căci am cules şi via, chiar cu o săptămână înainte. Şi pentru că mie îmi place foarte mult mustul am pus la frigider câteva sticle. Făceam ce făceam, mai dădeam o raită pe la frigider şi mai beam un pahar de must. Aşadar cu o zi înainte de hram ne apucăm să facem mâncare, fac blatul pentru tort, pregătesc cremele pentru ornat, tai fructele. Şi ştiţi cum e pe la bucătărie, mai guşti un pic să vezi dacă e bun, mai iei o gură-două, mai un fruct, mai o cană de must. Pe la prânz a început să mă doară burta (eu nu prea am probleme de gen, rar mi se întâmplă să mă stric la burtă, dar şi când se întâmplă…). Şi ce s-a gândit mândra? Ia să beau eu o gură de rachiu, că poate-mi trece. Am văzut eu că s-a mai ameliorat am mai luat o duşcă. Peste vreo oră am început să văd dublu. Că mândra nu s-o gândit că mustul ăla fermentează, iar combinaţia cu rachiul nu prea e recomandată. Şi uite-aşa s-a îmbătat de toată frumuseţea. Maică-mea nu ştia ce-i cu mine, ce tot mă învârt ca un coi într-o găleată. Dar treburile trebuiau făcute, nu puteam să las totul baltă. Noroc cu ea că m-a ajutat, că altfel nu ştiu dacă mai terminam. Plus că mă durea capul de simţeam că-mi crapă. Am terminat şi m-am dus la culcare. Dar îmi era aşa de rău, îmi venea să vărs. Am adormit, dar după nici o oră m-am trezit din nou. Am ieşit afară şi am dat la raţe. Mi-am mai revenit un pic, dar a doua zi tot mi-a fost rău, am stat mai mult în pat.

Prostia omenească

Ne confruntăm de ceva vreme cu o problemă destul de gravă. Bine nu eu şi familia mea în mod direct, dar ne afectează şi pe noi într-o anumită măsură.

Mama mea are un frate. Care frate nu prea le are cu socotelile, nu prea ştie să aprecieze ce are şi din cauza asta este implicat până în gât într-o problemă care nu prea are nici o portiţă de scăpare. Mai ales acum, din cauza crizei ăsteia care ne macină pe toţi. Dar să povestim de la începuturi:

Mama mea şi frăţiorul din dotare au moştenit de la părinţii lor o casă şi câteva bucăţi de teren (printre care o vie, o pădure, nimicuri d’astea ). Câţiva ani de zile, din cauza lipsei banilor şi a altor motive mai personale, nu au dezbătut această moştenire, deci toate bunurile enumerate mai sus au fost în posesia amândurora. Anul trecut, în urma numeroaselor insistenţe ale unchiului meu, mama a fost de acord să meargă să dezbată moştenirea. S-au dus la primărie, au scos certificatele de moştenitor şi au făcut împărţeala: casa şi o parte din teren i-au revenit lui unchiu-miu, iar altă bucată de teren (mai mărişoară, ca să compenseze casa) mamei.

Nici bine nu s-au terminat formalităţile că unchiul a şi început să înstrăineze posesiunile lui, dar nu aşa oricum, ci la preţuri mult mai mici decât erau pe piaţă la vremea respectivă. Îl prosteau alţii pe faţă. Cum nu mai văzuse el aşa sume de bani în viaţa lui, imediat făcea târgul. Ca să dau un exemplu, a vândut 800 mp cu 24.000 ron, iar cel care l-a cumpărat l-a vândut mai departe cu 60.000 ron (afacerist de afacerist, îmbogăţeşte pe alţii).

Măiculiţă mamă, şi când se vedea cu banii nimeni nu mai era ca el. Ce chef, ce benchetuială era la el acasă. În loc să facă ceva util cu banii ăia, el se distra. Mătuşă-mea era în stare să se îmbrace numai în aur. Ei, dar nici o minune nu ţine mai mult de trei zile, aşa că s-au trezit dragii de ei că nu mai au ce cheltui. Şi că viaţa e scumpă, şi că au doi copii de întreţinut. Cum numai unchiul are servici şi mai are de plătit şi pensie alimentară pentru un copil din prima căsătorie, au început să apară greutăţile. Au început să aibă datorii, aurul achiziţionat a fost treptat amanetat şi mai apoi pierdut că nu au avut cu ce-l recupera.

În disperare de cauză au apelat la un amic să îi împrumute cu bani. Ăsta a fost de acord şi i-a ajutat cu 3000 ron, dar nu aşa oricum ci cu procură prin notariat în care unchiu-miu îi dădea în schimbul banilor o bucată de pământ (de numai 1800 mp). Fiindcă nu aveau toate actele în regulă pe pământul respectiv, iar amicul a mirosit că ar putea rămâne cu buzele umflate, i-a cerut să garanteze şi cu suma de 30.000 ron. Şi ameţitul a semnat că e de acord. Cât de tâmpit poţi fi încât să dai înapoi pe 3.000 de lei 30.000 de lei? Sau chiar dacă se rezolvau actele pe terenul respectiv cum să dai tu 1800 mp cu 3000 ron? Nici dacă aş fi miliardară nu m-aş băga la aşa afacere păguboasă.

Timpul a trecut, iar cu actele pe terenul respectiv nu s-a rezolvat nimic şi nici nu ştiu dacă se vor rezolva vreodată. E o treabă tare încurcată. Trebuie dată primăria în judecată că a greşit actele, iar procesele astea sunt foarte lungi şi de cele mai multe ori pierde tot cel ce are dreptate. Şi văzând nenea care l-a împrumutat pe unchiu-miu că nu are şanse să intre în posesia terenului, l-a dat în judecată şi şi-a cerut cei 30.000 ron promişi. Dar nu a câştigat cât a vrut el fiindcă judecătorul a hotărât ca unchiul să-i restituie doar cei 3000 ron (plus cheltuielile de judecată) şi asta din cauză că terenul nu fusese înstrăinat la terţe persoane.

Mama n-a ştiut nimic, nici când a vândut tot ce avea, nici când a luat banii cu împrumut. Unchiul n-a vrut să-i spună nimic căci ştia că ea nu ar fi fost de acord. A aflat de-abia după ce treburile erau aranjate şi când nu se mai putea face nimic. Dar după ce s-a întentat proces împotriva lui a venit spăşit la dânsa şi i-a povestit şi i-a zis nu ştie ce să facă. Mama s-a enervat foarte tare şi l-a întrebat de ce nu a venit la el şi când a făcut prostiile mai mari decât capul lui.

S-a terminat procesul şi i-a venit citaţie acasă că trebuie să plătească vreo 8.000 ron (3.000 – datoria în cauză, restul – cheltuieli de judecată); în caz contrar se punea sechestru pe casă care ulterior ar fi fost vândută şi datoria achitată. Unchiul şi mătuşa nu s-au lamentat atunci foarte tare, ziceau că vor plăti atunci când vor avea. Spuneau că: “n-o să ne ia casa pentru 80 mil. de lei vechi”. La vreo lună de la primirea citaţiei, se trezeşte mătuşă-mea acasă cu executoarea şi nişte poliţai care îi spun că au venit să pună sechestru pe casă. Asta a rămas interzisă, habar n-avea ce să zică. I-a rugat atunci să îi mai păsuiască puţin ca să încerce să facă rost de bani. Executoarea a fost de acord şi i-a mai amânat cu zece zile, dar i-a sfătuit să facă rost de bani altfel nu are de ales şi pune sechestru pe casă. Când m-a sunat mama şi mi-a povestit am rămas tablou. Nici nu puteam vorbi, parcă îmi rămâneau cuvintele undeva în gât şi nu aveau putere să iasă. Bine, ştiam de proces, ştiam că unchiul fusese somat să plătească aceşti bani, dar totodată trăgeam nădejde că se va rezolva şi nu se va ajunge la soluţii atât de extreme. Au trecut cele 10 zile fără prea multă implicare din partea unchiului. El îl ia pe “nu ştiu ce să fac” în gură şi gata… a rezolvat toate problemele. Câteodată e aşa de pasiv omul de zici că n-are nimicuţa. Iar noi suntem cele care nu putem dormi noaptea. Mai ales mama, care s-a născut şi a trăit în casa aceea. Ei cum poate vedea ea persoane străine în casa aia şi mai ales cum poate trăi cu gândul că fratele ei a fost dat afară de acolo. Şi o doare sufletul când vede că alţii şi-au bătut joc de munca părinţilor ei.

Acuma ziceţi-mi şi mie: nu merită să-l baţi?

Leapşa foto

Am mai primit o leapşă. De data aceasta una fotografică. Iuliana mă provoacă să postez două imagini: una de suflet şi una hazlie. Şi vă spun sincer că aceasta este o leapşă pe sufleţelul meu pentru că mie îmi plac foarte mult fotografiile. Îmi place să mă uit prin albume vechi, să îmi aduc aminte de trecut (nu degeaba-mi spunea cineva că eu trăiesc mai mult în trecut). Aşa că aseară am depănat din nou amintiri. Mi-am adus aminte de copilărie, de şcoală, de bunici, de momente frumoase, de excursii, de locuri dragi. Mi-a fost foarte greu să aleg pentru că am multe fotografii care-mi sunt dragi. Dar pentru că trebuia să postez numai câte una din fiecare, le-am ales până la urmă pe acestea:

Aceasta este fotografia mea de suflet. Când mi se face dor, când simt un gol în suflet, când am nevoie de o consolare privesc această fotografie. Îmi aduc aminte ce familie fericită aveam, cât de mult ţineam unii la alţii, ce vremuri bune am petrecut împreună. Şi nu de puţine ori îmi vine-a plânge. Pentru că acum nu mai suntem împreună. Tatăl meu a plecat de mult într-o lume (sper) mult mai bună. Aceasta e ultima fotografie pe care am făcut-o împreună, toţi patru. Avem multe fotografii făcute de atunci, dar nici una nu a reuşit să mai surprindă această atmosferă familială, în nici una nu ne-am mai adunat toţi patru. Mi-e dor, mi-e tare dor să fim din nou împreună, să ne strângem cu toţii la masă, să fim împreună de sărbători, să mergem în fiecare an la mare şi să facem multe alte lucruri pe care le făceam înainte.

Fotografia hazlie îl înfăţişează pe verişorul meu, Andrei. În poză avea 3 anişori (acum a mai crescut, are 4). Îmi este foarte drag. E un băieţel tare şturlubatic, are un râs molipsitor, te binedispune numai dacă vezi ce mutrişoară drăgălaşă are. Face tot felul de trăsnăi, îţi dă nişte răspunsuri de te lasă mască. De curând a început grădiniţa şi e aşa de mândru, de câte ori se întoarce acasă îţi face capul calendar. Tot îţi povesteşte: ce a făcut, ce poezie a mai învăţat, ce cântecel a cântat cu copiii, ce frumos s-a jucat el pe calculator etc. Dacă te pune păcatul să-l întrebi: “Şi mâine nu te mai duci, nu?” îţi răspunde categoric: “Ba da!”

Leapşa merge mai departe la Mărul perfect rotund (ştiu eu că ei au multe fotografii şi sunt foarte frumoase) şi la Carmen.

Şi fu week-end

Ştiţi vorba aia? “Când nu se întâmplă, nu se întâmplă nimic, iar când se întâmplă, se întâmplă toate odată.” Ei, cam aşa a fost şi la mine sâmbata care abia a trecut. A trebuit să ajung în mai multe locuri, să rezolv mai multe probleme, eeeee, persoană importantă dom’le…

Trebuia să onorez două evenimente în ziua aia, unul mai diferit decât celălalt, şi anume: un praznic şi un botez. Praznicul era dat de un unchi al mamei pentru soţia lui moartă de un an, iar botezul era al nepoatei nanei surioarei mele. Şi ce s-a gândit fata? Ia să împuşc eu mai mulţi iepuri deodată, să rezolv mai multe chestii pentru ca săptămâna viitoare să fie mai liberă. Dar cum “socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg”, nu am reuşit să duc la bun sfârşit decât unele din îndatoriri.

Vorbisem de săptămâna trecută cu avocatul să mergem la poliţie pentru a rezolva cu plângerea împotriva şoferului care m-a accidentat. A rămas să ne vedem sâmbătă la ora zece; praznicul era la unsprezece jumătate, deci mă încadram perfect în timp. Am plecat eu la nouă jumătate de acasă, am oprit la spălătorie ca să ferchezuiesc un pic maşina fiindcă era cam murdărică (de obicei o spălam eu acasă, dar acum că s-a făcut frig nu prea îmi mai dă mâna) şi când să plec mă sună avocatul să-mi spună că nu poate ajunge la poliţie fiindcă are o problemă şi mă roagă să amânăm pe luni dimineaţă. Boooon! Iete una am rezolvat-o, îmi zic în sinea mea . Dar nu-i bai, las’ că mai am şi altele.

Fiindcă tot plecasem de acasă (eram cu mama şi cu o mătuşă) ne-am hotărât să nu ne mai întoarcem din drum şi să dăm o raită prin mall. Ne, ne, ne, nu să facem shopping, ci să ne holbăm la vitrine că prin buzunare bătea vântul. Am terminat cu muzeul şi ne îndreptăm spre cimitirul Eternitatea. Ies frumuşel în Bucşinescu şi urc pe langă spitalul de copii ca să ajung în dispecer. Acolo surpriză-surpriză, că lucrau nenii de la drumuri de zor nevoie la liniile de tramvai (tot lucrează de vreo juma’ de an, trag nădejde că până în 2015 termină). Mă întorc frumuşel şi mă îndrept spre liceul “Al. I. Cuza”. Bad move again. Intersecţia din faţa spitalului neuro blocată şi aia, deci n-am cum să ajung la liceu. Mă mai întorc o tură şi aleg varianta Bucşinescu – Podul de fier – cimitir. De data asta avusei noroc; şi am ajuns şi la timp. Pe la 13,30 eram plecate de acolo şi trebuia să ajung în Copou că trebuia să schimb nişte piese la maşină şi acolo are mecanicul la care mă duc service. Nenea îmi spusese în prealabil că va veni după ora 2 fiindcă dimineaţa era plecat din oraş. Ajungem acolo şi ne punem pe aşteptat (la o bârfă mică şi o cafeluţă). Pe la două jumate mă sună mecanicul şi-mi spune că nu mai ajunge la timp că a intervenit nu-ştiu-ce, deci s-o lăsăm pe altădată. Îmi venea să-i zic vreo două. Păi bine, fratele meu turc, nu puteai să mă anunţi dinainte? Aşa nu mai pierdeam o oră aiurea prin oraş, mă duceam şi eu acasă şi mă pregăteam de petrecere că şi-aşa nu dispuneam de mult timp. Dar n-am zis nimic (ştiu nepotismul mă omoară) fiindcă mai am nevoie de el. Eu nu prea le am cu mecanica şi alte alea. Iar când a plecat sora mea, mi-a spus să nu las maşina pe alte mâini, să mă duc la nenea ăsta că e foarte priceput; că nu prea e serios, asta-i altă poveste. Deci gata, am mai bifat o reuşită .

Ajung acasă, fac un duş rapid şi-mi spăl părul ca să aibă timp să se usuce, după care trec la manichiură. Dar v-am mai zis eu cât de rapidă sunt, aşa că m-am trezit pe la şapte jumătate că mai aveam încă mult de lucru: trebuia să mă machiez, să-mi aranjez puţin părul, să mă îmbrac. Iar la opt jumătate trebuia să-i iau pe unchii mei de acasă ca să mergem împreună (dar nu-mi făceam prea multe griji fiindcă ei stau aproape de noi aşa că nu era bai dacă întârziam puţin). Pe la nouă fără zece minute reuşesc şi eu să plec de acasă într-un mare fel: costumaş frumos călcat, bluziţă albă, ciorăpei licra şi… adidaşi. Care mă vedea cred că râdea de mine trei zile. Dar nu m-am dus aşa la botez. Mi-am luat săndăluţele cu mine şi m-am schimbat când am ajuns la sală. Şi asta din cauză că nu pot conduce cu tocuri. Trebuie să mai lucrez la faza asta. Singura dată când am încercat mi-a alunecat piciorul pe ambreiaj şi s-a oprit motorul fix în mijlocul intersecţiei.

Am ajuns la sală (ultimii bineînţeles ) şi ne-au întâmpinat părinţii şi naşii cu şampanie. Am ciocnit paharele şi am luat o guriţă. Când să duc paharul din nou la gură mi-am adus aminte că sunt cu maşina (uitasem ca toţi uitaţii). Mai târziu am cunoscut-o şi pe cea mică; Delia Maria o cheamă, e foarte scumpă şi drăgălaşă şi a stat cuminţică toată noaptea. Petrecerea a fost restrânsă, dar ne-am distrat pe cinste. Şi am simţit un pic şi Halloween-ul căci, la un moment dat, şi-au făcut apariţia 3 fete şi 3 băieţi costumaţi care mai de care mai haios. Auzind muzica (era o populară mai săltăreaţă), au intrat şi i-au rugat pe organizatori să-i lase şi pe ei la un dans. Am făcut câteva poze, dar cu telefonul mobil nu iese prea bine când e lumină artificială. Ne hotărâsem noi înainte să nu stăm mult, mai ales că eu eram cam obosită şi voiam să mă odihnesc, dar am stat până aproape de sfârşit. Am ajuns pe la patru acasă şi cum m-am băgat în pat am adormit instant. Duminică m-am trezit pe la 11, mă cam durea capul şi îmi era şi greaţă. Aşa păţeam de obicei după ce veneam de la o petrecere unde mai beam câte ceva; dar acum n-am băut nimic, nu ştiu de la ce mi s-a tras. Am mâncat ceva, am luat o pastiluţă şi m-am întors în pat. Mama se temea de vreo gripă, dar eu speram să nu fie cazul. N-am mai fost gripată de mult, cel mult mă lovea câte o răceală. Şi azi dimineaţă m-am trezit cu aceeaşi stare şi nici acum nu mi-e prea bine. Când ies de la servici mă duc la doctor.

Săptămână frumoasă la toată lumea!

LE: Am primit pozele de la botez:

Primul cadou

Am primit un cadou. De fapt nu eu, ci blogul meu, dar pentru că sunt şi eu pe-aici îmi permit să zic două-trei vorbe din partea lui. Nu, nu e ziua lui, el e de-abia în faşă mititelul, dar multă lume îl ajută să crească mare. Aşa că transmite calde şi sincere mulţumiri lui Carmen şi Marmoţicii pentru că s-au gândit la el şi promite să fie cuminte şi ascultător. Sincer şi eu i-aş da un cadou pentru că este mereu aici când am nevoie de el, pentru câtă bucurie mi-a adus de când îl am şi pentru câţi prieteni mi-am făcut prin intermediul lui.

Deşi nu am de mult blogul acesta, simt că mi s-a schimbat viaţa de când îl am (într-un sens bun sper). Aici îmi pot exprima bucuria, aici îmi pot vărsa năduful, aici pot vorbi despre frustrările mele. Sper ca aici să-mi pot deschide sufletul şi, puţin câte puţin, să scot la iveală sentimente care mă dor, dar pe care nu le pot da uitării, vise îndrăzneţe, dar care mi se par imposibil de realizat, păreri de rău pentru ce-ar fi putut fi, dar n-a fost şi multe alte lucruri care mi s-au întâmplat pe parcursul vieţii şi de care îmi face sau nu plăcere să vorbesc.

Ca să-mi exprim mulţumirea aş vrea să-i ofer acest cadou lui Dono, pentru că mi-a plăcut foarte mult blogul pe care îl scrie şi pentru că, prin intermediul lui, am început să navighez şi pe alte bloguri şi astfel am cunoscut oameni minunaţi, oameni cu care îţi face plăcere să stai la un pahar de vorbă şi care nu ezită să-ţi dea o mână de ajutor. De asemenea ofer cadoul tuturor gunoierilor: Ada, Sburlea, Naşa, Mărul, Crocoditza, Carmen, Erminuşa, Dragoş, Marmoţica, Iuliana, Sângerică şi Nenea.

Ghinionista

Am mai zic cred, dar cu riscul de a mă repeta, mai zic o dată: eu nu prea le am cu superstiţiile. Fiindcă la mine se întâmplă taman invers decât prevăd ele sau nu se întâmplă deloc. Aşa se face că eu în ziua de 13 nu păţesc nimic, ba dimpotrivă îmi merg toate din plin, când trece o mâţă neagră prin faţa mea sau mă întorc din drum iar îmi merge bine etc. etc. Dar cum raportul noroace:ghinioane trebuie să fie mereu constant se iveşte şi la mine câte o drăguţă de zi în care toate îmi merg pe dos. Şi, de obicei, toată ziua aia e compromisă.

Una din aceste mirobolante zile era prin anul 2 sau 3 de facultate, nu mai reţin exact. Nu aveam cursuri de dimineaţă aşa că mama mă rugase să gătesc ceva înainte de a pleca. Toate bune şi frumoase numai că am cam pierdut noţiunea timpului şi mi-am dat seama că nu mai ajung la timp la cursuri dacă nu-mi mişc fizicul mai repede. Şi să vezi în ce Speedy Gonzales mă transformasem de nu era adevărat. Numai că eu când mă grăbesc dau toate lucrurile peste cap. Şi pun eu repede să-mi spăl cizmele (că era iarnă, dar în loc să ningă plouase). Şi ce s-a gândit dăşteapta de mine? Ia să le pun eu pe plită să se usuce şi să se încălzească (era un ger afară de crăpau pietrele), că mai încercasem chestia asta numai că atunci folosisem lemne pe post de suport şi n-au păţit nimicuţa. Acum în loc de lemne, că nu erau aduse, am pus vătraiul. (Uof, că bătută în cap mai eram şi nu ştiu dacă mi-a trecut nici până acum ). Şi se duce mândra să se îmbrace în camera cealaltă. Şi vine mai apoi să-şi recupereze cizmele. Când am intrat în bucătărie era un miros de cauciuc de nu puteai respira. Şi îşi dă seama tontoiul că a făcut ditamai boacăna. Că vătraiul, fiind din fier, s-a încins, şi aşa a topit talpa cizmelor, lăsându-le cu model. Îmi venea să urlu când am văzut, îmi era o ciudă şi mă şi înfuriasem pe mine de tută ce eram.

Bine, depăşesc momentul, mă încalţ cu altceva şi tiva la facultate. Eu stau la casă, cam la 1,5 km de staţia de autobuz, şi trebuia să merg pe jos până în staţie că nu mai aveam alt mijloc de transport (între timp au apărut maxi-taxi care trec chiar prin faţa porţii mele). Când mai aveam vreo 3-400 de metri până la autobuz mi-am adus aminte că am lăsat mâncarea pe foc. tfrserstewaqweczhgbogtftderjgfvikzgtviku. Eram înnebunită. Era destul de târziu şi prima oră era un laborator foarte important. N-am avut ce face şi m-am întors acasă, am închis aragazul (măcar mâncarea a rămas întreagă, n-a păţit nimic, doar a fiert puţin prea mult) şi am pornit din nou să maerg la facultate. Am ajuns, bineînţeles am pierdut primul laborator, intru la al doilea (era ceva la ameliorarea păsărilor). Când intru îi văd pe colegii mei cu câte un ou în mână. Pfuoai, am uitat! Trebuia să aducem fiecare un ou (nu, nu să le mâncăm) ca să facem măsurători, formule şi alte trăsnăi. Numai eu n-aveam, mai era un minut până să înceapă, unde să mă duc eu să mai cumpăr ouă?. Şi a venit proful şi mi-a ţinut o teorie a chibritului de m-am simţit ca naiba. Îmi părea rău că mai venisem în ziua aia la şcoală.

Şi tot o zi din asta am avut ieri. Bine mi s-au întâmplat şi lucruri bune, păcat mi-ar fi să afirm altceva, dar au fost şi două chestii mai nasoale. Prima dată mi s-a întâmplat într-o bancă. V-am zis în ce relaţii bune sunt eu cu băncile, nu? Ei, de data asta am păţit-o cu Alpha Bank. Dom’le, angajaţi mai aiuriţi ca aici n-am văzut nicăieri. Trimisese soacra soră-mii 100 de euro în contul meu ca să-i dau băiatului ei care e în ţară fiindcă el nu are cont pe nicăieri. I-am spus băiatului că nu mă pot învoi de la servici ca să merg la bancă să-i ridic direct în euro (programul meu fiind 9-17, iar banca are program tot 9-17 şi sâmbata nu lucrează), având un internet banking îi pot schimba în lei după care pot să-i ridic oricând de pe card. A fost de acord, dar m-a rugat să îi dau cât mai repede că avea ceva urgent de făcut cu ei. Îi schimb eu în euro, durează o zi până ajung în contul curent, îi mut din contul curent pe contul de card marţi şi ieri după servici mă duc la bancomat să iau banii. Canci bani. Azi sun la bancă şi demoazelele de acolo îmi spun că sunt pe contul de card. Pe care card tanti că n-am nici un ban? Păi să vedeţi că sunt pe card, dar nu sunt ajunşi încă. iafbaeubfiaşngfţoasegnmţo. Deja tâmpeam. Mi-a explicat ea enşpe procese ce au loc până să ajungă banii, am întrerupt-o şi am închis telefonul că îmi explodau creierii. I-am dat cardul băiatului şi pe la prânz a reuşit de i-a găsit. Şi tare-aş vrea să schimb banca, dar nu pot că e printre singurele care primesc bani din Cipru şi prestează un comision foarte mic. Dar nu-mi mai trebuie alte servicii de la ei că m-am lămurit.

Aşa cum m-am lămurit şi cu marele Carrefour. Are şi ăsta nişte angajaţi de tot râsul. Mă duc eu aseară să fac cumpărături că luasem tichetele de masă şi nu stăteau bine în buzunar, trebuiau cheltuite. Umplu eu coşul şi mă duc la casă. Am ochit una care era mai liberă, înşir produsele pe tejghea sau cum naiba i-o spune acolo şi ajunge casiera şi la mine. Când să plătesc, vede că am tichete şi îmi spune că berea pe care o luasem nu intră. Şi se apucă să schimbe rola ca să reia bonul şi să scadă berea. Face o comandă ca să dubleze bonul şi nu ştiu cum reuşeşte, dar face altă comandă şi bonul al doilea îi anulează vânzarea. Şi cere ajutor. Care ajutor (şi anume şefa de raion) vine după mai bine de 5 minute şi după ce se uită luuuung, îşi dă seama că nu ştie ce s-a întâmplat. Şi, pentru că vânzarea a fost anulată, îmi spune că trebuie să rescaneze produsele. “Vai de mine şi de mine, cine naiba m-o pus să vin la casa asta?” Se oferă să mă ajute şi să ia ele din coş produsele pentru a le scana, scuzându-se încontinuu. Fac ele toată trebuşoara, închid bonul şi… stupoare, alt bon anulat. Deja fierbeam. Un domn care era în spatele meu şi pusese deja produsele pe tejghea (şi erau multe tare) le-a luat frumuşel şi s-a dus la altă casă. Casieriţa, iar, alt rând de scuze. Şefa motivează că e o problemă tehnică care o depăşeşte şi că altă soluţie nu are decât să reseteze casa. Stai să reseteze după care iar scanează la produse. Mă simţeam ca într-un film cu Benny Hill. Cred că am pierdut vreo jumătate de oră. Se rezolvă într-un final şi plec acasă cu nervii varză. Mi-era frică acuma şi să urc la volan, mă gândeam că iar îşi bagă cineva coada şi mai intru în vreo belea. Dar m-am calmat şi am ajuns acasă cu bine.

Deci care mai vine şi-mi spune că are ghinion nu ştie ce vorbeşte. Să vină să-i arăt eu mostră de ghinion şi după aia mai stăm de vorbă. Zi plină de noroace să aveţi !